Emigranții (teatru)

de Viorel Ploeșteanu

  • piesă de teatru în două acte, cu trei personaje

El – 48 ani, grizonat, ochelari de vedere, costum sport, o valiză

Ea – 38 ani, brunetă, suplă, elegantă, pălărie, pantofi cu toc cui, o valiză

Barmanul – este prezent numai prin mimică. Nu vorbește decât la final.

Actul 1

  • în aeroport la Frankfurt, în sala de așteptare. Cei doi, pe scaune față în față.

EL: (monolog, uitându-se la ea pe deasupra ochelarilor) Interesant exemplar. Nu mai e chiar tinerică, dar se ține bine. Și atât de elegantă! Parcă prea elegantă pentru o călătorie cu avionul, totuși. De unde-o fi? După pălărie, aș zice că e franțuzoaică.

EA: (monolog, uitându-se pe sub pălărie) Ce mitocan! Se holbează ca la muzeul figurilor de ceară. O fi italian, că ăștia sunt așa îndrăzneți și convinși că pot avea orice femeie. După costumul ăla demodat, de gigolo, sigur e macaronar.

Femeia își scoate, aferată, o carte și începe să citească. 

EL: (surprins să vadă o carte în limba română) Vai, stimată doamnă, ce plăcere să văd că sunteți româncă! Și încă una cultivată. Permiteți, vă rog!

Se ridică și vine către ea, cu mâna întinsă.

EL: Vlad Munteanu. Puteți să-mi spuneți Vlad, desigur.

EA: (abia atingându-i mâna) Enchanté de vous rencontrer! Minodora Ofileanu. Dacă doriți, puteți să-mi spuneți Mina.

EL: Văd că vă place să citiți. Și-ncă din clasici. Vă place cum scrie Prințul metaforelor?

EA: Da, îmi place Fănuș Neagu. În general, îi citesc pe cei vechi. Ăștia noi sunt prea vulgari pentru mine.

EL: Ei, lăsați, că nu toți sunt așa! Sunt unii, este adevărat, care încearcă să iasă în evidență printr-un limbaj mai deocheat, dar nu toți, să știți!

EA: Serios? Zici dumneata?

EL: Absolut. Uite, și eu scriu și vă asigur că o fac foarte… clasic!

EA: (deodată interesată) Chiar scrieți?

(El dă, încrezut, din cap.)

EA: Și sunteți clasic?

EL: O, nu, nicidecum! Numai că scriu în stilul cuminte, așezat, nu caut să șochez cititorul.

EA: (pentru sine) Mda, anost.

(Apoi cu voce tare.)

EA: Ce frumos! Și ce scrieți? Poezie?

EL: A, nu! Sunt prozator. Romancier.

EA: Foarte interesant. Întotdeauna mi-am dorit să cunosc un scriitor viu.

EL: (teatral) Doamnă, iată-mă! Viu și cât se poate de disponibil să vă împărtășesc din vasta mea experiență scriitoricească.

EA: Asta înseamnă că ați scris multe romane.

EL: O, daaa! Foaaarte muuulte. De fapt, câteva, dar am în minte o mulțime de idei care abia așteaptă să le dau viață.

EA: Și, cele câteva sunt în librării? Pot să le cumpăr?

EL: Știți, de fapt, am publicat unul singur până acum. Celelalte sunt în manuscris, dar încă nu am găsit o editură demnă de ele. Editorii sunt niște șarlatani, să știți de la mine!

EA: A-ha! Da, e greu cu editurile.

(Pentru ea însăși: Scrii prost!)

EL: Dar să știți că, la volumul de debut, pe coperta a patra mi-a scris câteva cuvinte însuși maestrul Fănuș Neagu!

EA: (din nou interesată) L-ați cunoscut pe Maestru?

EL: Desigur. Chiar foarte bine. M-am învârtit o vreme, când eram încă în România, în lumea lor.

EA: Vai, ce frumos! Trebuie să fie atât de minunat să trăiești în lumea scriitorilor!

EL: Nicidecum. Sunt oameni și-atât, cu micimile și meschinăriile omenești.

EA: Daaa? Chiar așa?

EL: (dându-și seama că pierde teren) Desigur, au momente de genialitate, iar atunci le treci cu vederea absolut orice. Nu-i lucru puțin să fii martorul istoriei literare. Personajul ei, poate.

EA: Și ziceți că nu mai locuiți în România?

EL: O-ho, de zece ani! Stau la Dublin și beau la bere neagră, dar tot nu m-am prins care-i treaba cu Joyce.

EA: A, în Irlanda! Și nu plouă mult în Irlanda? Lumea zice că plouă.

EL: Mai plouă, ca la Soveja, dar nu chiar atât de mult. Și oricum, eu stau mai mult la birou și în pub.

EA: Aveți muncă de birou?

EL: Sigur că da. În publicitate. Îmi place să dau cumva viață ideilor mele.

EA: Ce frumos! Și se câștigă bine?

EL: O-ho, foarte bine! Iau o mie.

EA: Numai o mie? Asta e foarte puțin.

EL: (superior) Pe săptămână.

EA: Asta-i cu totul altceva. Totuși, costumul ăsta pe care-l purtați nu pare prea scump.

EL: Vai, stimată doamnă, dar nu haina îl face pe om! Eu nu pun mare preț pe haine. De fapt, nici irlandezii nu pun. Și oricum, eu am un spirit de romancier. Se vede că trăiți în România. Asta ne omoară pe noi, românii, mentalitatea!

EA: Vă rog să mă scuzați! Perdona me! N-am vrut să vă jignesc. Era numai o constatare. Și să știți că nici eu nu locuiesc în România. Trăiesc la Madrid de 8 ani. Mă și mir că nu v-ați dat seama.

EL: Ei, lăsați, că nu ne supărăm noi din atâta lucru! Spania… Nu e prea cald în Spania? Lumea zice că e!

EA: Deloc. Adică, nu mai cald decât în miezul verilor din România. Mie îmi place.

EL: Aveți dreptate. De fapt, omul este un animal adaptabil.

EA: Vai, domnule, dar noi suntem ființe superioare!

EL: Superioare-superioare, dar adaptabile. Mai cu seamă când confortul material este unul ridicat. Vedeți, la noi, în Irlanda (cu un aer foarte important), nivelul de trai este net superior majorității țărilor. Cui să-i mai pese de o amărâtă de ploicică!

EA: Lăsați, că și la noi, în Spania (foarte accentuat) oamenii o duc foarte bine și sunt foarte relaxați.

EL: Ei, da, dar acum mergem în România și presimt că voi fi foarte stresat. Vorba lui Țuțea, oamenii acolo sunt atât de proști și de înapoiați!

EA: Brâncuși. (uitându-se superior în altă parte. Și pentru ea însăși): Mai zici că ești și scriitor!

EL: Ce-i cu Brâncuși?

EA: El a zis asta.

EL: Doamnă, nu înțeleg. Ce-a zis?

EA: Că i-a lăsat proști și săraci și i-a găsit mai proști și mai săraci.

EL: Așaa? Păi, și Țuțea?

EA: Ce-i cu Țuțea?

EL: Nu i-a făcut proști?

EA: Ba i-a făcut, oarecum, numai că el a zis că a făcut treișpe ani de temniță, ca prostul, pentru un popor de idioți.

EL: Deci, tot proști! Dar văd că vă pricepeți.

EA: (modestă) Ei, dar sunt profesoară!

EL: Așaa? Doamnă, dați-mi voie să vă pup mâna! (i-o pupă zgomotos) Mă-nclin, doamnă, în fața intelectualității. Ce predați, mă rog?

EA: Franceză, desigur. Sunt o nostalgică a perioadei pașoptiste. Mi-ar fi plăcut să trăiesc în vremurile alea.

EL: Patru’șopt? Păi, nu erau comuniștii atunci?

EA: Domnule, dumneata chiar ești scriitor? N-ai auzit de pașoptiști?

EL: Se poate, stimată doamnă profesoară? Evident că da, numai că nu. Nu pot înțelege cum să fi trăit dumneavoastră pe vremea aia. Ar trebui să fiți foaaarte, mă iertați, bătrână.

EA: Dar cu comuniștii din patru’șopt aș fi putut, ai?

EL: Nu, sigur că nu! Vă rog să mă iertați! M-ați zăpăcit cu Țuțea ăsta.

EA: Ei, lăsați, că nu le punem la inimă! Un emigrant are inima călită.

EL: Ca varza.

EA: Cum, domnule, ca varza? Eu vorbesc de lucruri delicate, sensibile, că inima și sufletul sunt comorile cele mai de preț ale omului. (pentru ea însăși: Sau, mă rog, ale femeii, că animalul e adaptabil!)

EL: Adevărat grăiți, domniță. Ați suferit mult în Spania?

EA: Aa, nu-i vorba de asta, domnule! La noi, în Spania, viața e tare frumoasă, mai cu seamă pentru o profesoară. Numai că nu-i ușor să lași în urmă tinerețea și să o iei de la capăt, chiar dacă, să ne-nțelegem, în Spania e foarte bine. Asta nu poate să nu-ți afecteze inima și sufletul.

EL: Așa e, că și în Irlanda, cât de bine ar fi, tot te mai gândești la viața din urmă, că, vorba dumneavoastră, e tinerețea, e casa părintească, amintirile… Ei, dar acum mergem în România! Eu n-am mai fost de doi ani. Ce-o mai fi pe-acolo?

EA: Ce să fie? Sărăcie, toate scumpe, drumuri proaste, birocrație… Parcă nu știți! Eu merg în fiecare vară. Știți, am vacanță de la școală.

EL: A, mergeți la familie! Căsătorită? Copii?

EA: Di-vor-ța-tă! Și fără copii. Nici să n-aud! Sunt sătulă de cei de la școală. Merg pentru părinți, că sunt bătrâni și, cine știe…

EL: Și eu tot divorțat. Și tot fără copii. Și nici părinții nu mai trăiesc. Ce să-i faci, greu!

EA: Vai, îmi pare rău! Și-atunci, de ce mergeți în România?

EL: Probleme cu o moștenire. Știți, birocrația românească! Este a treia oară când mergem la tribunal.

EA: Este o moștenire importantă?

EL: Dar de unde! E casa părintească și vreo două hectare de pământ. Undeva în sudul țării. Dacă valorează câteva mii de euro.

EA: Și merită atâta timp pierdut și bani cheltuiți?

EL: Aici nu e vorba de pierdut sau câștigat, ci de principii. Pe mine capitalismul m-a învățat că, tot ce mi se cuvine, trebuie să iau.

EA: Mă rog. Și, cu cine trebuie să împărțiți?

EL: Mai am un frate.

EA: Locuiește acolo, în sud?

EL: A, nu! În București. Și eu tot în București am locuit înainte să vin în Irlanda. Dumneavoastră de unde sunteți?

EA: De la Bacău.

EL: Chiar din oraș?

EA: Nu chiar. O localitate în apropiere, dar am studiat în oraș. Liceul, că facultatea am făcut-o la Iași.

EL: E-he, frumoasă e Moldova!

EA: O cunoașteți? Ați locuit acolo?

EL: A, nicidecum! Am vizitat-o de două-trei ori, dar m-am îndrăgostit pentru totdeauna. Mai ales de moldovence, că tare frumoase mai sunt!

EA: Vai, domnule!

EL: Ei, lăsați, că așa e! Nici dumneavoastră nu faceți excepție, dacă-mi permiteți.

EA: (roșind) Vă permit, dar numai ca și compliment.

EL: Cât de elegant ați evitat cacofonia! Eu, ca și scriitor, sunt atent la alăturări din astea.

EA: Ca scriitor.

EL: Pardon?

EA: Ca scriitor, zic, sunteți atent.

EL: Păi, da, chiar sunt, că mă oripilez când văd că e plin internetul de agramați. Puțini mai au respect pentru limba română. Orișicât, chiar dacă trăim în Occident și vorbim, la perfecție, aș putea spune, una sau mai multe limbi străine, nu putem să nu respectăm limba maternă, în care ne-am născut, am crescut și… și am crescut.

EA: Aveți perfectă dreptate. Și eu, ca profesoară, deși îmi sunt mai la îndemână limbile franceză și spaniolă, nu pot uita limba română.

EL: Ce noroc să vă întâlnesc astăzi, aici, în mijlocul lumii, între două destinații! Altminteri, ar fi fost un calvar așteptarea asta de șase ore între cele două avioane. Permiteți, vă rog, să vă mai pup mâna o dată, în semn de respect pentru calitatea dumneavoastră de om?

Se ridică și i-o pupă. Zgomotos.

EA: (măgulită) Reciproca este valabilă, domnule. Oare cât să mai fi rămas până la plecare?

EL: (consultând ceasul) Numai patru ore. Pfui, cum mai zboară timpul când ai o companie plăcută! (măsurând-o admirativ) Și cultivată, pe deasupra! Să știți că și eu am făcut o facultate!

EA: Daa? Și ce pregătire aveți?

EL: Am terminat Științe politice. La distanță, e-adevărat, că eram în business.

EA: Ce fel de business?

EL: Aveam un fast-food. Adică, mai mult o șaormerie. Eram hotărât să mă implic în politică și să schimb lucrurile în bine.

EA: Și, v-ați implicat?

EL: Deloc. Am încercat să intru în partidul de la putere, dar mi-au cerut, ticăloșii, jumătate din profitul șaormeriei. Auzi, pentru un amărât de post de consilier! Și-ăla la sector, nici măcar la Capitală.

EA: To-ot cu șpaga!

EL: Tot. Și le-am zis: Ori la Capitală, ori deloc. Și a fost deloc. Ba, mai mi-au închis și șaormeria. Pe motiv de igienă și fraudă fiscală. Auzi, unde erau moraliștii!

EA: Și-așa ați plecat din România.

EL: Așa. I-am lăsat să se scalde în mocirla lor și uite că am avut dreptate! Tot așa merg lucrurile.

EA: Să știți că și în învățământ la fel e! Parcă eu nu aș fi rămas în țara mea, să profesez în domeniul în care m-am pregătit, dar ce, poți de ei?

EL: De care ei?

EA: De ei. De sistem.

EL: Aaa! Tot partidul de la putere?

EA: Tot. Mai mult de suplinitoare n-am reușit să fiu.

EL: La Bacău?

EA: Ei, la Bacău! La mine-n sat, la treizeci de kilometri de Bacău.

EL: A-ha! În apropiere.

În difuzoare se face auzit un anunț, mai întâi în limba germană, apoi în limba engleză: Datorită unor probleme tehnice la radarul aeroportului, toate zborurile vor fi întârziate. Ne cerem scuze pentru inconveniențe! Vom reveni cu informații.

Sala de așteptare s-a umplut de murmure.

EA: Ce s-a întâmplat, domnule? De ce n-or face anunțurile și în spaniolă? Sau măcar în franceză.

EL: (preocupat) Au spus că e o problemă tehnică și toate zborurile vor fi întârziate. Hm! Mie asta îmi sună a altceva.

EA: A ce? Domnule, mă speriați! Ce credeți?

EL: Nu cred eu că ditamai aeroportul, cum e ăsta din Frankfurt, unde sunt sute, dacă nu chiar mii de zboruri pe zi, să nu aibă un sistem radar de rezervă. Altceva cred că e.

EA: Dar spuneți odată, nu mă mai fierbeți! E ceva rău?

EL: Dumneavoastră nu vedeți ce se întâmplă în lume? Nu vedeți câte conflicte sunt pe glob? Toată lumea e agitată.

EA: Și ce mă interesează pe mine, domnule, că e lumea agitată? Ce rău sau bine îmi face mie? La noi, în Spania, e liniște.

EL: Chiar e? Și cu băștile cum rămâne?

EA: Care băști, frate?

EL: Separatiștii din nord, din Țara Băștilor.

EA: Aaa! De Țara Bascilor vorbiți! Ei, a fost un foc de paie, dar lucrurile s-au așezat!

EL: N-aș prea-ș crede, vorba lui Papaiani! Cineva are interes să ațâțe focul peste tot în lume.

EA: Care cineva?

EL: Cineva, nu știu cine, dar cineva puternic.

EA: Vorbiți aiurea, pardon! Cineva nu știu cine, auzi!

EL: Nu vedeți mișcările astea de populație? Nu vi se pare ciudat?

EA: Nu mi se pare deloc. Parcă noi nu “ne-am mișcat”! Caută oamenii o viață mai bună.

EL: Caută, caută, dar prea îi aduc pe mulți în Europa! Și numai musulmani.

EA: Și ce, de bine pleacă de-acasă? Fug de război și de sărăcie.

EL: Tocmai, că cineva creează războaiele alea, să-i poată muta.

EA: Fugi, domnule, de-aici! Și ce tot îi dai zor cu cineva-ul ăla, care face și drege?

EL: Eu vă întreb de ce vin toți musulmanii ăștia din Africa și din Asia în Occident, unde toate țările sunt creștine? De ce nu merg în alte țări musulmane, unde nu e război și sărăcie?

EA: Domnule, am impresia că dumneata ești cam rasist.

EL: Ba deloc, dar vă întreb, de ce e lăsat ca porcii să trăiască cu porcii, oile cu oile, leii cu leii și așa mai departe?

EA: Acum îi faci și animale! Iar.

EL: Nicidecum. Era numai un exemplu din natură, să vă fac să înțelegeți.

EA: Nu vreau să înțeleg nimic din ceea ce-mi spuneți. Oamenii sunt oameni, toți, și au dreptul să circule unde vor ei pe acest pământ.

EL: Or avea, dar vă întreb, au și dreptul să-mi impună mie legea lor și s-o condamne pe-a mea? Au și dreptul să-mi dea cu bombe și să mă arunce-n aer în atentate sinucigașe?

EA: Ei, acum pentru câțiva nebuni, să-i băgăm pe toți în aceeași oală? Parcă noi n-avem nebunii noștri! Pe-ăștia îi pune cineva să facă toate relele astea.

EL: A-ha! Vedeți, așadar, că-l cunoașteți pe “cineva”!

EA: Nu-l cunosc, domnule, de unde să-l cunosc!

EL: Dar ați zis că cineva îi pune.

EA: Am zis așa, figurativ.

EL: Figurativ, nefigurativ, este clar că există cineva-ul ăsta care încurcă toate treburile pe pământ, să ne strice nouă liniștea.

EA: Dracul, cine să le-ncurce!

EL: Dac-ar fi așa simplu, am scoate-o noi la capăt. Mai cu-o cruce, mai cu-o tămâie, cu-n Doamne-ajută, dar nu merge așa! Cineva-ii ăștia sunt oameni. Și-ncă oameni puternici.

EA: (ironic) Hai, lasă-mă! Și unde trăiesc ei? Nu-i vede nimeni? Nu-i știe nimeni, să ni-i arate și nouă cu degetul și să-i facă de râs: uite, ei sunt răul omenirii! Ei fac războaiele și sărăcia. Rușine!

EL: Acum mă luați în balon, dar nu-i nimic. Vorba-ceea: sfânta ignoranță! Și poate că e mai bine să trăiți așa, ca într-un vis, să nu vă pese de rău și să vedeți totul în roz și parfumat.

EA: M-ați făcut cumva ignorantă?

EL: A, nu, nicidecum! Vă rog să mă scuzați! Era numai o, cum să-i zic, o figură de stil. O imagine… plastică. La figurativ.

EA: Mă rog! Și, în definitiv, dacă dumneata înțelegi toate aceste manevre ale Ocultei mondiale, la ce-ți folosește? Poți să le eviți? Poți să te ferești de ele?

EL: Nu pot, dar măcar nu mă prinde nepregătit. Îmi place să știu în ce lume trăiesc.

EA: Și știi?

EL: Ba bine că nu! Știu ce hram poartă toți ăștia mari, de la Papa la regii petrolului și de la Trump la Uniunea Europeană. Toți au în spate pe cineva.

EA: M-ai înnebunit cu cineva-ul ăsta! Nu cumva tot “cineva” a stricat și radarul nostru?

EL: Evident! Numai că nu cum crezi dumneata. A fost un atac terorist.

EA: Domnule, continui să mă surprinzi! Asta de unde ai mai scos-o?

EL: Dar este logic, doamnă! Bineînțeles, trebuie să urmărești evoluția politicii mondiale să poți înțelege lucrurile astea. V-am mai explicat înainte că, un aeroport atât de mare, trebuie să aibă un sistem de control de rezervă, deci nu e asta. Și-atunci? Atac terorist, evident!

EA: Și, teroriștii ăștia or fi ca teroriștii de la revoluția din decembrie, din România?

EL: Nu chiar ca ăia, pentru că, vedeți bine, în întreaga lume sunt atentate cu zeci sau chiar sute de victime.

EA: Tot așa și-n decembrie. Și cine sunt teroriștii ăștia, atunci?

EL: ISIS.

EA: Asta nu era o zeiță greacă? Sau egipteancă, ceva…

EL: O fi fost, nu mă interesează. Eu vorbesc de gruparea asta teroristă, musulmană.

EA: Domnule, ori te interesează lumea, ori nu te mai interesează, că nu mai înțeleg nimic!

EL: Mă interesează lucrurile din prezent, care mă afectează direct.

EA: Și de unde ai dedus dumneata că ar fi vorba de un atac terorist? Că n-am auzit nicio explozie, n-am văzut nicio urmă de foc…

EL: Probabil că n-au apucat să detoneze bomba. Le-au dejucat planul, iar acum curăță zona.

EA: Cine, frate?

EL: Sunt și forțe ale binelui, care țin sub control răul și luptă cu el, să-l anihileze.

EA: Luptă cu acel “cineva”?

EL: Exact.

EA: Înseamnă că, această forță a binelui, pe care, evident, n-o cunoaștem, se numește “altcineva”!

EL: Se poate spune și așa.

EA: Știi ceva, mă doare capul. Toate aceste teorii ale conspirației mă zăpăcesc. Și, de altfel, n-au nicio noimă.

Se aude un alt anunț în difuzoare: Vă anunțăm că problema tehnică a fost remediată. În afară de câteva zboruri, toate celelalte vor respecta orarul. Vă mulțumim pentru înțelegere!

EL: Ha! S-a rezolvat. Nu mai întârzie.

EA: (pentru sine) Teroriști! A luat-o lumea razna.

EL: Foarte bine pregătite serviciile. Profesioniști.

EA: Da, da!

EL: Ei, deci rămânem în grafic! Abia ne-am mai umplut timpul cu aventura asta.

EA: Cât să mai fie până la decolare?

EL: Cam două ore. Ca mâine trec!

EA: Cum, domnule, ca mâine? Cum să treacă două ore ca o zi? Mai cu seamă că voiai să spui că repede!

EL: Ei, vorba vine!

EA: Vine, vine, dar nu vine deloc bine!

EL: Mă rog! N-ați vrea să ne umplem aceste două ore la bar? O cafea, o berică…

EA: O cafea da, deși fără țigară… De berică nici nu poate fi vorba. Balonează.

EL: Aveți dreptate, dar eu sunt dependent. În schimb, nu fumez.

EA: Asta-i bine. Deci, nici cafea?

EL: Numai în weekend. Ca un moft.

EA: La mine cafeaua e sfântă. Cel puțin două pe zi. Și un pachet de țigări.

EL: Eu țigările le-am lăsat. Sunt și foarte scumpe la noi, în Irlanda. Bine, e bine și pentru sănătate.

EA: Î-hî! (pentru ea) Scârțar!

EL: Dar haideți să mergem la bar! Vă invit la o cafea. Fac cinste. Mai trece timpul…

Pornesc amândoi, trăgând de valize, spre marginea scenei.

Cortina se lasă.

Va urma

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *