“Viața în sine este precum o textură picturală, plină de contrast, de trăiri și de sentimente.”

– un interviu cu Anca Dănilă

Anca Dănilă este un artist complex, cu lucrări expuse în numeroase expoziții din România și străinătate. Născută în Năsăud și educată în Cluj-Napoca, la Facultatea de Artă și Design, Anca este unul dintre creatorii plastici contemporani apreciați în Dublin, fiind o reprezentantă de valoare a diasporei românești din Irlanda. Prin munca ei, Anca a demonstrat și un real interes în antropologie, sociologie și psihologie. În acest interviu ne vorbește despre identitatea ei artistică, procesul creativ, feminitate, identitatea emigrantului român în străinătate și despre cum ne poate influența explorarea creativității noastre în viața de zi cu zi.

Aleka Potîngă: Când te-a atras prima oară arta vizuală? Când ai luat decizia asta riscantă de a avea o astfel de carieră?

Anca Dănilă: Încă din copilărie eram atrasă de desen, pictură, cântam, dansam, eram un copil vesel, sociabil și creativ. M-am născut la Năsăud, înainte de ‘90, și nu prea aveam acces la muzee și nici nu aveam albume de artă în casă. Prima dată, vizual, m-a atras pictura dintr-o mică biserică catolică de lângă școală. Eram în școala primară, intram în biserică înainte de școală sau după și admiram sculpturile și tablourile de pe pereții acesteia. Îmi amintesc că, în același timp, colecționam și timbre, iar pe unele dintre ele erau imagini pictate. Consider că acestea au fost primele mele contacte cu pictura.

Decizia de a face artă aș putea spune că a venit natural, chiar dacă nu mi-a fost clar de la început ce ramură voi alege din acest arbore al artelor. Înainte de a mă înscrie la liceul de artă, îmi doream să am o carieră în design vestimentar. Desenam caiete întregi de creații vestimentare. M-am îndrăgostit de pictură în liceu. Culoarea, figura umană, ascundeau un mister în limbajul lor, pe care simțeam nevoia să-l exprim.

Arta cred că este în noi, depinde doar de noi să descoperim care nuanțe ne definesc. Pentru mine pictura este cea care îmi dă sentimentul de “acasă”, însă în același timp am fost deschisă și curioasă să descopăr sau să fac lucruri și din alte zone ale artei. Atunci când alegi un drum creativ, nu e necesar însă să fii unilateral. Prin a fi deschis să descoperi și alte ramuri artistice, și nu numai artistice, se pot aduce nuanțe noi principalei forme de artă pe care o faci.

“Riscantă” meserie, pentru că ești mereu curios și te îndrăgostești de lucruri noi, descoperindu-le. Iubesc ceea ce fac, iar recompensa cea mai importantă pentru mine constă, de fapt, din fiecare clipă trăită, prin faptul că fac lucruri care îmi plac și mă împlinesc. Totodată este o meserie care necesită dedicare totală, iar recompensa materială vine și ea de la sine, din acea dedicare.

Aleka Potîngă: De ce te-ai stabilit în Irlanda și cum te-ai adaptat societății de aici? Cum este Irlanda din punct de vedere cultural pentru artistul contemporan?

Anca Dănilă: Am venit prima dată în Irlanda la vârsta de 18 ani, deoarece mama era în Dublin. Aveam intenția de a studia artele aici, însă după finalizarea unui curs de engleză la un colegiu din Dublin, m-am reîntors în Romania, la Cluj-Napoca, unde am urmat studiile de artă la Universitatea de Artă și Design. Un traseu poate predestinat, dar care m-a format ca artist. Irlanda, oferindu-mi șansa de a cunoaște oameni din diferite background-uri culturale și sociale, m-a ajutat să mă maturizez, m-a învățat să fiu mai deschisă, să fiu mai îndrăzneață, în vreme ce Clujul m-a ajutat să mă formez mai mult ca artist. Am revenit în Irlanda după finalizarea studiilor de master. Odată ce emigrezi și petreci timp într-o altă țară, rămân amprente parcă în sufletul tău, iar în al meu erau două, foarte pregnante: cele legate de România și cele legate de Irlanda. Simțeam la revenirea mea că mă aflu între două granițe, iar pe urmă granițele s-au dispersat. Ele, de fapt, acum nici nu mai există pentru mine.

În urmă cu 8 ani am început să predau arta la MyArt School. Aici am construit un spațiu creativ, unde atât copii cât și adulți din diferite colțuri ale lumii pot studia arta (desen și pictură). Prin intermediul artei pot să-i ghidez să se conecteze cu latura lor creativă. Arta este totodată o formă excelentă de terapie, ne ajută să ne conectăm la noi înșine și să ne depășim anumite limite. În momentul în care predai, devii un terapeut, înveți cum să te relaționezi la diferite culturi și moduri de a gândi. Învăț foarte multe de la studenții mei, mă inspiră continuu prin dedicarea lor și prin deschiderea lor de a încerca să învețe lucruri noi.

În studioul meu de artă am cunoscut foarte mulți oameni minunați. Cu unii am colaborat pe diverse proiecte culturale, unul dintre proiecte fiind See Through Café.

Dublinul, din punct de vedere cultural, e un spațiu mic, dar divers, se organizează evenimente culturale (vorbim despre perioada de înainte de pandemie), dar sigur că nu putem compara lucrurile cu ceea ce se întâmplă în alte orașe europene, precum Londra, Berlin și Paris. Pe mine însă, ca artist, diversitatea culturală de aici mă inspiră, motiv pentru care am ales să locuiesc în continuare în Dublin. Nu e ușor să reușești ca artist emigrant, nu sunt multe oportunități, însă se fac pași în această direcție.

Ca artist, indiferent de țara unde te afli, cred că e important în primul rând să lucrezi, să te dedici lucrului pe care îl faci, să persiști și să fii deschis. Cu aceste ingrediente consider că poți să spargi zidurile sociale, culturale și să realizezi lucrurile pe care ți le dorești. Iar momentul și locul de pornire este exact acel moment și loc în care te afli.

Aleka Potîngă: Vorbește-ne puțin despre identitatea ta artistică și procesul tău artistic! Ce te inspiră?

Anca Dănilă: Arta mea are un oarecare accent autobiografic, fiind și oglindirea procesului meu de emigrare, integrare sau chiar de reintegrare într-un spațiu cultural și social. Imaginile mele sunt minimale și întrunesc realități individuale și comune, ”pattern-uri” generale, trăiri și evadări. Prin imaginile pe care le realizez, vorbesc de asemenea și despre relații, relația cu noi înșine, relația cu ceilalți oameni apropiați sau oameni noi care intră în viața noastră, cum ne relaționăm noi la realitatea interioară și cea exterioară, la locul și spațiul nou în care ne aflăm.

E interesant procesul de emigrare și de integrare, însă și de creare a unei Noi Identități. Prin arta mea redau realul, atât cel vizibil cât și realitatea interioară, realitatea pe care sinele o trăiește, o realitate pe care uneori o negăm. Cred că este important ca artiști să fim reali, să comunicăm realități care ne definesc. Nu pot vorbi prin intermediul limbajului meu artistic despre lucruri care nu au o semnificație pentru mine sau care simt că nu vorbesc pentru o masă întreagă de oameni. Esența acestor adevăruri doresc să o cuprind în arta mea, printr-un limbaj minimal și simbolic și totodată prin accesarea unor realități interioare și comunicarea lor prin formă și culoare, unde figura umană este predominantă fără a simți nevoia de a picta un fundal. În doar câteva dintre lucrările mele am simțit nevoia de a introduce elemente de fundal.

În opinia mea, arta contemporană are rolul de a scoate în evidență adevăruri, realități individuale și sociale, iar exprimându-le, ele pot produce o schimbare. Nu e nevoie ca arta să fie mereu frumoasă, ea de fapt prin accentele sale grave este reală și produce schimbare în societate.

Mă inspiră tot ceea ce mă înconjoară, oameni, experiențe, găsesc elemente de inspirație chiar mergând pe stradă sau cu autobuzul. Văd un lucru și automat îmi dă o idee pe care o scriu în telefon. Acolo am eu un fișier de idei pescuite de pe stradă. Alteori mă poate găsi în studio sau acasă, de obicei dimineața sunt mai introspectă, după ritualul meu de a fi cu mine, de meditație și conștientizare. Am nevoie de claritate și să fiu trează în fața elementelor de construcție a ideii, pentru a putea prinde firul de conectare pe care ulterior îl exprim prin formă și culoare pe pânză, conturând în acest fel ideea finală. Nu cunosc întotdeauna semnificația a ceea ce aleg să fac. Pictura finalizată îmi redă ulterior această semnificație și titlul lucrării.

Așadar, identitatea artistică e și ea în continuă formare, deoarece este o continuă descoperire, depășire a limitelor și exprimarea liberă a sinelui, a unor adevăruri, realități trăite, observate, unite și redate prin intermediul limbajului artistic.

Notes to Myself – ulei pe pânză, 80 cm x 100 cm

Aleka Potîngă: Eu mă gândesc la fotorealism când văd lucrările tale. Cum ți-ai caracteriza stilul?

Anca Dănilă: Prin pictura mea nu-mi doresc să redau acel fotorealism, al imaginii de la care pornesc, îmi plac “accidentele” care se întâmplă pe pânză. Nu vreau să fiu mereu în control, în redarea unei imagini fotografice, perfecte. Acele “accidente” care se întâmplă în timp ce pictez dau textură, nu sunt gândite, sunt spontane și pot fi redate prin forța pe care o are o anumită pensulație pe pânză, o textură pe care o fac în momentul în care mă detașez de tot. Pictura pentru mine e de fapt momentul în care simt că mă detașez, mă pierd în tot, și sunt prezentă în toate. Iar din acea stare vin elementele prin care simt calm, dar și locurile de pe pânză unde simt tensiunea. Daca totul este clar, nu simt tensiunea și contrastul dintre elemente. E de fapt tensiunea și jocul de “a fi în control” și de “a te exprima liber“ pe pânză. Contrastul acesta mă interesează să-l redau, să se simtă în pictură, să se vadă pensulația pe pânză și textura; viața în sine este precum o textură picturală, plină de contrast, de trăiri și de sentimente.

Imaginea redată perfect fotorealistic nu mă fascinează, o admir din punct de vedere tehnic, dar nu mă definește pe mine.

Aleka Potîngă: Tu faci multe workshop-uri despre identitate și dezvoltare personală. Ce rol are creativitatea în dezvoltarea noastră? Suntem o societate care promovează individualitatea și creativitatea?

Anca Dănilă: Am facilitat workshop-uri de genul “team building” pe tema identității pentru companii mari, însă și workshop-uri de dezvoltare personală pentru diverse comunități. Workshop-urile de dezvoltare personală le-am organizat împreună cu Constantin Tui, psihoterapeut, un prieten și un om drag sufletului meu, și le-am organizat pentru comunitatea românească. Am colaborat și cu alți specialiști din alte domenii de activitate precum lingviști, pentru a organiza workshop-uri cu aceștia pentru diverse comunități.

Creativitatea are un rol esențial în viața noastră și în dezvoltarea noastră individuală, însă și socială. Prin artă, avem puterea de a comunica liber, de a găsi răspunsuri care pot produce schimbare în viața noastră. Sunt studii și cercetări făcute de specialiști în neuro-științe despre rolul și importanța artei în viața noastră și a dezvoltării creierului nostru și a modului de a gândi.

Este un mediu excelent de a accesa zone umbrite din interiorul nostru și de a aduce la suprafață nuanțe noi ale individualității noastre, de care poate nici nu știam că există. E minunat să vezi că ești capabil să faci lucruri de care nici nu credeai sau îți imaginai că poți să le faci. E de fapt depășirea limitelor interioare, iar societatea de astăzi pune din ce în ce mai mult accent pe creativitate, încearcă să învețe lucruri noi, să se descopere și să se redescopere, să-și depășească anumite limite interioare și încearcă să se exprime mai liber. Face în fapt pași spre schimbare.

Aleka Potîngă: Cât de mult te ajută feminitatea ta în procesul creativ? Ce femei te-au inspirat în cariera ta?

Anca Dănilă: Feminitatea este creativitate. Feminitatea mea mă ajută să fiu răbdătoare, calmă, analitică, deschisă la a găsi soluții și variante noi de a exprima ceva. Multe femei m-au inspirat în cariera mea, începând de la mama, care m-a învățat să fiu independentă și să găsesc mereu soluții creative pentru orice tip de problemă. Apoi prietenele apropiate, care de-a lungul timpului mi-au fost alături, unele din domeniul artistic, altele nu; unele dintre ele sunt mame care profesează, iar pe lângă munca lor de la 9 la 5, găsesc timp să organizeze și proiecte culturale pentru a uni comunități. Uite, ele mă inspiră, tocmai pentru că găsesc timp pentru tot! Iar din domeniul artei, multe artiste m-au inspirat și încă mă inspiră. De când eram în liceu a început să-mi fie dragă Frida Kahlo, ulterior am descoperit-o pe Jenny Saville, Marina Abramovic, Cindy Sherman, Barbara Kruger, dar sunt încă multe alte femei artiste care ar putea fi adăugate aici.

Aleka Potîngă: Cât de greu este să faci o carieră în artele vizuale? Care au fost momentele cheie care te-au ajutat să răzbați?

Anca Dănilă: În momentul în care alegi să urmezi această carieră de artist, e nevoie de dedicare totală. E foarte greu să faci artă și să ai și un job de la nouă la cinci, de exemplu. Pentru mine soluția a fost mereu să am un spirit antreprenorial, iar acest spirit l-am învățat sau moștenit de la mama.

Încă din facultate, din anul doi, am avut compania mea de design interior. În acest mod am putut să mă organizez, să am timp să pictez, să studiez, dar să am și un venit. Printre oamenii cărora le-am făcut proiecte de design se includ și companii mari, au fost unii care m-au sponsorizat și astfel am reușit să particip și să expun în străinătate. Am căutat mereu oportunități, open call-uri, am aplicat, iar de la un eveniment sau de la o expoziție la cealaltă lucrurile încep să se lege. Cunoști oameni și, prin intermediul și ajutorul lor, începi să colaborezi și să expui. În felul acesta am început să colaborez cu Nasui Collection & Gallery din București.

Din perspectiva mea, deschiderea și spiritul antreprenorial reprezintă unele din cheile reușitei personale, în plus, ceea ce m-a ajutat să răzbat a fost munca, dedicarea totală și norocul meu de a întâlni oameni frumoși, deschiși, oameni de suflet, care m-au ajutat să fiu omul care sunt azi. Sunt câțiva oameni de suflet care au fost și îmi sunt mereu alături și m-au ajutat. Ei știu care sunt și le mulțumesc din suflet pe această cale!

Este foarte important pentru mine să petrec timp alături de familie și oamenii dragi, deoarece ei mă ajută să rămân reală și să-mi păstrez viziunea clară, autenticitatea ei, iar din toate acestea îmi iau forța de a continua.

Aleka Potîngă: Modelul tău principal este fratele tău. Cum a fost să îl vezi crescând în timp ce îl pictai?

Anca Dănilă: Am început să-l pictez pe fratele meu de când avea vârsta de 4 ani. Era atât de expresiv, iar inocența lui m-a inspirat și am început să pictez seria de lucrări Anamnesis, reminișcența stării de puritate și de inocență. Pe urmă a urmat o serie de lucrări pe tema socială a obezității infantile, o temă încă actuală, din păcate, fiindcă unul din patru copii suferă de obezitate. Iar după revenirea în Irlanda, a urmat seria pe tema identității, emigrării, reintegrării, întrunirea unor realități comune, pornite din puncte diferite.

Fratele meu s-a născut în Irlanda, iar pentru mine a fost interesant să observ integrarea și relaționarea lui în momentul în care a locuit în Romania, dar în egală măsură și când am revenit în Irlanda. În timp ce-l pictam, a fost foarte fascinant să-i studiez trăsăturile feței în creștere. Pe lângă aceste schimbări ale expresivității feței, de-a lungul acestor ani, a fost interesant să observ care trăsături ale feței le menținem din copilărie până la maturitate. În multe dintre lucrările pe tema identității, expresivitatea feței este mascată sau acoperită de diverse elemente. Am dorit în același timp să-i ascund identitatea, deoarece nu voiam ca privitorul să se relaționeze doar la realitatea cuiva, a cărui identitate o percepe.

E interesant firul povestirii pe care aceste lucrări l-au creat în acești 14-15 ani, fiind totodată cuprins în ele și traseul fratelui meu de la copilărie la maturitate. Nu a fost nimic gândit, ci a venit pur și simplu natural, am pus pe pânză ceea ce am simțit și am observat, iar acum privesc în urmă și aceste lucrări sunt precum niște cărți deschise continuu.

Closed Shape – 2018, ulei pe pânză, 100 cm x 100 cm

Aleka Potîngă: Renunți vreodată la vreo lucrare? Cât de des îți iese totul exact cum ți-ai propus cu ochii minții?

Anca Dănilă: Se întâmplă să renunț la o lucrare, însă doar pentru o perioadă. Mi s-a întâmplat cu ultima lucrare finalizată. Mi-a fost foarte greu să o termin. Nu pentru că nu aș fi putut din punct de vedere tehnic să o termin, însă nu reușeam să mă pun în starea de spirit necesară pentru a o finaliza. Această lucrare, de fapt, îmi comunică sentimente și situații pe care nu voiam să le accept. De asta am numit-o “Denial”. Am început-o înainte de a afla de o boală de care sufăr, am început să-mi pierd auzul, iar ulterior, știind de această boală, nu am mai putut să pictez acea lucrare. În schimb am lucrat la altele și am desenat mult în acea perioada. În momentul în care mi-am acceptat situația și am făcut pași spre rezolvare, am decis să termin lucrarea. Aveam impresia că, dacă termin lucrarea, reușesc să mă vindec. La scurt timp după ce am terminat lucrarea m-am operat și da, mulțumită unui chirurg foarte bun, și nu numai, acum sunt bine și pot să aud. Am trecut însă printr-o perioadă foarte dificilă, mai ales că am aflat în timpul pandemiei și a lockdown-ului. Mi-am dat seama cât de fragili suntem și că nu avem cum să fim mereu în “control”, ne pot lua situații prin surprindere, care ne duc din nou la “esență”, la a găsi răspunsuri și a avea încredere în procesul vieții.

Și cu procesul de a picta e la fel, ai o idee de la care pornești în minte, o conștientizezi însă în momentul în care o pui pe pânză. E nevoie să lași din “control” pentru a avea încredere în procesul creativ, ceea ce iese din acel proces e mult mai important de fapt decât imaginea avută prealabil în minte.

Aleka Potîngă: Dacă ar fi fost să te naști în trecut și să fii tot pictor, cine ai fi fost?

Anca Dănilă: Uite jocul de imaginație! Mi-e greu să aleg o singură personalitate, aș alege o combinație de trăsături ale unor artiști, de exemplu: înțelepciunea și viziunea artistică a lui Constantin Brâncuși, tehnica lui Lucian Freud, tehnica, ingeniozitatea și creativitatea lui Salvador Dali, forța și sinceritatea artei lui Jean-Michel Basquiat și Frida Kahlo. Of, sunt mulți, și aceștia mi-au venit așa, prima dată în minte. Mi-e greu să aleg să fiu doar o persoană în trecut, aleg să fiu o persoană în prezent.

Aleka Potîngă: Care sunt planurile de viitor? Vreo expoziție despre identitatea noastră din timpul pandemiei?

Anca Dănilă: Momentan desenez și pictez, însă doar dimensiuni mici, poate că și ele simbolizează ceva, limitarea spațiului sau a condiției. Mă joc cu idei, diverse texturi, caut, am poftă de descoperire.

Legat de vreo expoziție în viitorul apropiat, e greu de planificat acum, profit de acest timp însă de a încerca și lucruri noi, chiar din alte zone artistice, de a face lucruri pe care nu le-am făcut anterior. Cred că prin acest tip de experiențe, reușesc să descopăr și mai multe nuanțe ale individualității mele creative. Lucrez deja la un proiect, în acest sens, în colaborare cu două prietene, coregraf Veronika Sardiko și regizor Petra Rațiu, mai multe nu pot să spun acum decât în momentul în care vom finaliza proiectul.

Fotografie realizată de Elena Cristofanon

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *