Cinci jocuri populare italiene de veche origine

Tradiția seculară a Jocurilor Olimpice

Așa cum bine știm, Jocurile Olimpice au loc din patru în patru ani, de fiecare dată într-o altă țară. În anul 1960, cea care a găzduit cea de-a XVII-a ediție, a fost Italia.
Tradiția cere ca deschiderea Jocurilor Olimpice să fie solemn consacrată prin sosirea făcliei aduse din Grecia, simbol al continuității, de-a lungul veacurilor, a acestor competiții, a căror origine datează din anul 776 î.e.n. Atunci au avut loc pentru prima dată în Sanctuarul de la Olimpia. Legenda, potrivit căreia instituția a fost creată de Pelops, fiul lui Tantal, povestește că acesta, după ce a părăsit Pisa din Elida, a venit să întemeieze Pisa din Toscana, unde avea să se nască mai târziu „Gioco del Ponte”.
De aceea, Italia, în acel an, trebuia să marcheze realizarea unei fericite îmbinări a competițiilor moderne cu manifestări sportive de origine îndepărtată, a căror reînnoire o asigură cu mândrie în fiecare an.
Ca urmare, în acord cu continuitatea tradițiilor, în agenda Jocurilor Olimpice din 1960, alături de probele atletice care erau la mare cinste în Grecia antică, au figurat și competițiile populare, ele însele de veche origine.
Dar, să vedem care au fost cele cinci jocuri populare italiene!

Cele cinci jocuri populare italiene

Palio dei Balestrieri din Gubbio

Competiția era deschisă în decorul grandios al pieței „Piazza della Signorina”, între orașele Gubbio și Sansepolcro, printr-o defilare în costumele epocii. Se utilizau arbaletele de odinioară: un arc de lemn, denumit „teniere” și un fir de oțel, pe care arcașul îl încorda cu ajutorul unei sfori sau al unei strune, pentru a atinge ținta așezată pe fațada palatului „Pretorio”. Câștigătorului i se conferea în mod solemn titlul mult râvnit de „șef al arcașilor”. Odată cu titlul, învingătorul primea și așa-zisul „Palio”, pe care îl deținea timp de un an, după care atât titlul cât și „Palio” erau din nou puse în joc.

Giostra della Quintana din Foligno

A avut loc pentru prima dată în seara zilei de 13 februarie 1613, în centrul pieței din Foligno, unde călăreți în galop trebuiau să lovească în obraz simulacrul artistic al vrășmașului, sculptat în nuc masiv, reprezentând „Belli simulacrum”, cu brațul drept întins și purtând pe cel stâng scutul împodobit cu emblema orașului. La acea primă competiție, au fost proclamați învingători: cavalerul „Fidel”, nobilul Bartolomeo Gregori, căruia i s-a decernat ca premiu un colier de aur în valoare de 6 taleri și jumătate și nobilul Cesare Barnabo, care a primit o bijuterie de aur în valoare de un taler și jumătate. Iar comuna a hotărât să-i dăruiască „Quintana” lui Gregori.

Partita Scacchi Viventi din Marostica

A luat naștere, în urma propunerii seniorului de Marostica. Cum s-a ajuns aici? O lege a lui Can Grande della Scala, confirmată de Dogele Serenissimei, interzicea, sub pedeapsa cu moartea, folosirea armelor pentru lichidarea neînțelegerilor. Din această pricină, Rinaldo da Angarano și Vieri da Vallanora, ambii îndrăgostiți de blonda Lionora, și care voiau să se dueleze pentru ea, au fost convinși de către seniorul de Marostica, tatăl fetei, să renunțe la calea duelului. În schimb, le-a propus celor doi rivali să dispute o partidă de șah, urmând ca el să acorde mâna fetei sale câștigătorului.

Gioco del Calcio din Florența

Își are originea într-o vestită partidă de joc cu mingea, pe care florentinii, locuitorii Florenței, au jucat-o la 17 februarie 1530 în „Piazza Santa Croce”. Mai degrabă decât de un simplu joc cu mingea, era vorba în realitate de o sfidare aruncată trupelor imperiale ale lui Carol al V-lea, care asediau orașul. Regulile jocului erau codificate în așa-numitul „Discorso sopra il gioco del calcio”, tipărit în anul 1580 și dedicat de către Giovanni de Bardi, conte de Vernio, serenisimului mare-duce, Francisco de Medicis. Aceste reguli, definitive și imuabile, determinau atât dimensiunile terenului, numărul jucătorilor (27 în fiecare echipă), culoarea costumelor cât și desfășurarea jocului, care consista mai ales în „a vâna”. Aceasta însemna că una dintre echipe trebuia să trimită mingea, cu pumnii sau cu picioarele, în spatele gardului ce se afla în fundul terenului adversarilor. Brutalitățile nu erau niciodată permise, oricât de dur și de violent ar fi fost jocul.

Gioco del Ponte din Pisa

Originile acestui joc sunt foarte vechi. O inscripție ce se mai poate încă citi pe fațada Palatului Viviani, pe Lungarno Mediceo, după ce enumeră diferitele reguli ale jocului, extrase din proclamațiile mediceene din anul 1664 cât și pedepsele la care erau expuși cei care le încălcau, adaugă faptul că: „acest joc a început sub domnia lui Elie Julien Adrien al XV-lea, împărat roman, pe când se afla la Pisa. Cum se desfășura? Locuitorii orașului, împărțiți în două tabere (Tramontane și Midi), corespunzând nordului și sudului fluviului Arno, care desparte Pisa în două părți egale, participau la acest joc. Fiecare tabără cuprindea 380 de figuranți, posedau propiile lor insigne, lozinci și culori, fiind împărțită în șase subdiviziuni, fiecare dintre ele reprezentând o echipă de combatanți (24), purtând platoșe și căști de oțel. Dar numai cinci echipe, trase la sorți, luau parte la luptă. Cele două tabere se provocau la luptă, iar o lovitură de tun și un sunet de clopot anunțau începerea bătăliei: în căruțe pe șine, fiecare se repedea spre tabăra adversă, întrecându-se cu inamicul în ce privește îndemânarea și șiretenia. După cinci „lupte”, era proclamată câștigătoare echipa care repurta cele mai multe victorii. După anunțarea rezultatului, în timp ce echipa învinsă se retrăgea, umilită, cealaltă își sărbătorea izbânda, purtându-și în triumf „luptătorii”.

Pentru prima dată în istorie, la Jocurile Olimpice din anul 1960, din inițiativa Oficiului național italian de turism (E.N.I.T), cele cinci manifestări au părăsit locurile de origine: Gubbio, Marostica, Foligno, Florența și Pisa, desfășurandu-se la Roma, pentru a oferi sutelor de mii de spectatori o reconstituire a nobilelor competiții de altădată, în fastul splendidelor costume de odinioară.

P. S. – Informații preluate din revista „Orizonturi”, din 1960, un articol scris de Roberto de Gasperis

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *