Grija din mamă-n mamă

Arhiva personală a Dianei Mihailopol

„Grija are tot atâtea culori câte mame o trăiesc. Dar e tot grijă.”

   Era o zi de duminică seara molcomă, cu lenea sâmbetei atârnată de gât și gândul zilei de luni în minte. Căutam o altă poveste. Mi-am amintit de unul dintre cele mai stranii zâmbete pe care le-am privit vreodată și care îmi rămăsese întipărit pe retină. Un fel de durere tainică, pe care posesorii acestor zâmbete năucitoare o ascund înlăntru, și o topesc în fiecare celulă, până devine una cu totul lor. E un nu știu ce și un nu știu cum în ființa lor, pe care nu-l poți defini, nu-l poți atinge cu degetul, și nu-l poți numi, pentru că este cu desăvârșire personal. 

   Durerea are tot atâtea culori câți oameni o trăiesc. Uneori este în nuanțe de gri, alteori arde în roșu, sau se arată în albastru regal, apoi se face pasteluri spălăcite, și, dacă ești norocos, în timp, poate căpăta culoarea limpede de bleuciel, galben de păpădie, roz pal, sau orice alt verde de copac.

   Deschid telefonul, intru pe una dintre rețelele de socializare și sun. Răspunde. O voce care trăda exact acel nu știu ce din zâmbetul ochilor. Acea durere tăcută, trăită și încarnată. Și multă blândețe.

„Pot vorbi. Azi e ziua mea liberă. Citeam o carte și ascultam o rugăciune. Bătrânica e în camera ei. Doarme.„

   Are ochi albaștri de mare și numele ca de floare; o floare care simbolizează bucuria și fericirea tinerească, și căreia în occident i se mai spune și ”straiele de aur”. Brândușa. Are trei copii, acasă, În România. De când îi știe poartă grija lor, dar și grija unei boli care, paradoxal, i-a redat dreptul la viață. Vorbește despre emoții și despre importanța lor cu certitudinea celui care a trăit minunea propriei renașteri. Cugetă și trăiește fiecare cuvânt, vrea să înțeleagă și să se cunoască. Își dorește cărți în limba română din țară, dar copiii nu au timp să i le trimită. I-am spus că am un Oficiu poștal la trei stații de autobuz și că mi-ar face plăcere să o ajut. A tăcut și a zâmbit. Nu am văzut, dar am simțit. Am vorbit. Mult. Când eu, când ea. Nu doar ne-am auzit, dar ne-am și ascultat. Ca și cum ne știam dintr-o altă bucată de vreme, în care împărțisem vreo felie bună de timp.

„Drumul pentru mine a fost foarte anevoios, pentru că am parcurs foarte mult din el singură. Am venit în Italia să lucrez ca badantă pentru a-mi ajuta copiii, să le pot oferi o pâine la masă, îmbrăcâminte pentru a se duce la școală. Orice mamă își dorește ca și copiii ei să ajungă în rândul lumii. Toți avem experiențe mai puțin plăcute. E destinul meu. Înainte nu-l înțelegeam dar așa a fost să fie. Toți avem slăbiciuni și puterea mea am văzut-o, și am găsit-o, în copiii mei.”   

Și tace. Și apare iar acea stranietate vecină cu cea din poza de profil.

„Bine, draga mea. Ne auzim mâine. E târziu. Poate asta este menirea mea. Să-i ajut pe alții.”

   Am rămas câteva secunde cu telefonul lipid de ureche, cu speranța că poate se mai relevă ceva din taina glasului ei. Apoi am căutat în agendă MAMA și am sunat.

„-Ce faci?

-Acum am terminat treaba și am intrat în casă.

-Bravo!

-Tu?

-Bine.

-S-a întâmplat ceva?

-Voiam să văd ce faci.”

Și eu am tăcut. Gâtuit.

„-Vreau să îți mulțumesc pentru că ai avut grijă de noi.„

Și acum ea a tăcut. Preț de câteva milisecunde care atunci îmi păreau expandate.

   Apoi amintește, ca de fiecare dată, de Madona, Azorel, Negruța, Luiza, Lăbuș și mulți alții, câini, pisici, capre sau iezi, cei alături de care împarte, acum, grija. Cred că inconștient  se căznește să achite polițele pentru toată grija maternă și grija de sine pe care-n neputința clipei a înghițit-o în secul inimii, și a zidit-o în capilarele propriilor ei vene. Grijă care acum a rămas blocată pe-acolo și se cere descătușată. Grijă care nu este niciodată suficientă, care este o datorie, pe care majoritatea mamelor o achită cu sfiala de a pomeni de ea, ca un dat de Sus irevocabil. Uneori când sporovăim pe îndelete, suspină tăcut, de cele mai multe ori ascunzând oftatul în spatele cuvintelor, și având convingerea că vorbele au putința de a deghiza neliniștea din suflet, doar prin pronunțarea lor. Suspină. Ca și cum Povara Lumii s-ar cere jinduită din când în când…dar pe tăcute, ca o taină. Lumea toată…sau lumea ei, nici ea nu mai știe.

„Ai grijă să mănânci!”

   Ultimul lucru pe care l-a rostit înainte de a-mi închidă telefonul brusc, neobișnuit, cu suflul tremurând, ca nu care cumva lacrimile să-i trădeze neputința de-o viață, de a face mai mult pentru copiii ei. De obicei închidem spunându-ne „Noapte bună!” sau „Ne auzim mâine!”, de cele mai multe ori formal, și uneori, rar, închidem în tonul unor vorbe care mai apoi vor fi regretate. De obicei închidem cu grijă. Pentru sufletul nostru, sau pentru al celeilalte. Și totuși un singur lucru rămâne esențial, profund și veșnic adevărat. Suntem suflare din suflare de viață, și carne din carne vie.

Privesc în gol, prin tavanul cu plăci albe, aplicate, în forme geometrico-florale.

   Mamele lumii iși poartă grija în tot atâtea feluri în care își trăiesc durerea. Dar e „ceva” misterios, tainic, indescifrabil, asemănător, prezent în orice ființă, un nu știu ce și un nu știu cum, pe care îl recunoști indiferent de pigmentul purtat, și care nu te lasă să trăiești mai departe, fără să simți că există cu adevărat.

Grija are tot atâtea culori câte mame o trăiesc. Dar e tot grijă.

Autor: Marina Fluerașu

Categoria: Literatură

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *