Pentru Andreea Georgiana Tibu pictura reprezintă „un refugiu, o salvare, o eliberare a sufletului”

După 20 de ani la Roma, frumoasa pictoriță Andreea Georgiana Tibu revine în România, dar nu în vacanță, ci pentru totdeauna.

Am cunoscut-o pe Andreea la o vârstă fragedă și m-am atașat de ea pentru că era extrem de liniștită, misterioasă, pot spune, o fetiță cuminte care citea mult și se implica în activitatea școlară. Destul de timidă, trăia într-o lume înțeleasă doar de ea. Am aflat despre talentul său, târziu, prin intermediul internetului și am fost impresionată de picturile ei. M-am bucurat foarte mult aflând despre expoziția care se organiza chiar acasă, în România.
Andreea Georgiana Tibu, născută la Cugir, județul Alba, și-a petrecut primii 12 ani în orașul natal, fiind eleva Școlii Generale nr.4. A fost fascinată de culori încă din copilărie. Orele de colaj, desen și pictură erau preferatele sale. A fost nevoită să plece la Roma, unde familia sa se stabilise cu câțiva ani înainte. Și-a descoperit pasiunea pentru pictură, în jurul vârstei de 13 ani la Școala Generală Renato Fucini din Roma, în cadrul cursului de „Istoria Artei”, când profesoara i-a propus să o ajute la realizarea unui tablou de dimensiuni mari. Eleva a răspuns provocării, iar rezultatul a fost remarcabil. Au reușit împreună, după multe ore de muncă, să reproducă tabloul – „Scudo con testa di Medusa” – realizat în 1598 de pictorul italian Michelangelo Merisi da Caravaggio. În timp, s-a perfecționat, impunându-și stilul propriu.
Iubește natura, oamenii simpli, animalele, muzica de pian și vioară. Își dorește să rămână un om simplu, să facă mult bine. Altruistă din fire, empatizează cu sufletele greu încercate. În acest sens face voluntariat la Adăpostul pentru căței din Alba Iulia.
Pentru Andreea Georgiana Tibu pictura devine „un refugiu, o salvare, o eliberare a sufletului”. Prin actul artistic își dorește să evolueze spiritul. Tema abordată ades în lucrările sale este tema iubirii cu tot ce implică aceasta – pasiune și senzualitatea dintre persoane. Este atrasă de abstract unde se simte liberă, actul artistic având mai multe conotații. În Italia a participat la Concursul Național de Pictură „Dantebus Bazart”. Spune că a renăscut odată cu revenirea în țară unde a avut loc în primăvara acestui an, expoziția – „Art in Colours” – în cadrul vernisajului organizat în foaierul Teatrului de Artă din Deva. A fost un prim pas făcut cu dreptul în lumea artei, aici, în țară.

Interviul integral cu Andreea Georgiana Tibu

Camelia: Fată frumoasă, prima mea amintire despre tine o am întipărită în minte. Erai întinsă pe o plajă la Torvaianica, în Italia și priveai undeva departe, erai absentă la ceea ce se petrecea în jur. Trăiai un moment doar al tău. M-am întrebat atunci ce se întâmplă în lumea ta interioară? Îmi poți povesti acum despre acel univers interior?

Andreea: Într-adevăr, tot ceea ce mă ajută în viața de zi cu zi este acel tip de momente, mă refer la natură, să privesc și să mă pierd, oarecum, în ceea ce văd. Mă regăsesc foarte mult în astfel de momente, indiferent dacă sunt tristă sau fericită. Natura, muzica și priveliștea frumoasă mă ajută să mă descarc emoțional și să-mi pun anumite întrebări la care încerc să dau răspunsuri. Natura mă ajută să mă destăinui, să-mi las gândurile să zboare și să mă liniștesc, indiferent de situație. Mă plimb foarte mult, consider natura cea mai bună prietenă.

Camelia: Aș vrea să te trag puțin din universul tău magnific și să te port în lumea reală. Dacă ți-aș cere să faci o călătorie prin viața ta de până acum, de unde ai începe cu povestea?

Andreea: Aș începe cu o perioadă mai recentă din viața mea, atunci când am reușit să iau decizii importante. În primul rând, mi-am luat viața în mâini, cum se spune, apoi m-am pricopsit cu un pisic, în ciuda voinței prietenului meu. Am început să-mi pun întrebări de genul: „Oare ce vreau cu adevărat?”. Am prins curaj să spun „nu” la ceea ce consideram că nu-mi face plăcere. Dar cea mai importantă decizie a fost cea de-a mă reîntoarce în România, după 20 de ani de viață în Italia. Ultimii doi ani din viața mea au fost cei mai grei dar și cei mai frumoși. Au fost ani în care m-am descoperit, într-adevăr, în mare singurătate. Paradoxal, această pandemie, în loc să mă deprime, să mă blocheze, m-a ajutat să mă liniștesc. Am devenit un om mai echilibrat, cu mici scăpări emoționale, dar am ajuns la starea sufletească pe care mi-am dorit-o. A fost ca o scânteie.

Camelia: Apropos de pisicuțe! Am văzut că postezi mult imagini cu animale, în special câini. Ești implicată, cumva, într-o activitate cu aceste necuvântătoare?

Andreea: Da, sunt voluntară la ecarisajul din Alba Iulia. O dată sau de două ori pe săptămână, împreună cu ceilalți colegi încercăm să dăm o speranță de viață acestor suflete nevinovate. O parte dintre animăluțe sunt adoptate în timp, dar multe rămân în țarcuri. Noi îi plimbăm ori de câte ori putem. În timpul pandemiei, aceste plimbări mi-au făcut duminicile mult mai frumoase.

Camelia: Să ne întoarcem la pasiunea ta: pictura. Cu siguranță, toată lumea te întreabă când ți-ai descoperit talentul. Însă eu vreau să știu ce senzație ai avut atunci când ai realizat că ești înzestrată cu acest talent?

Andreea: Am avut senzația că pot, într-o oarecare măsură, să exprim ceea ce simt printr-o pată de culoare. Cel mai frumos moment a fost acela în care am realizat că emoțiile mele exprimate în pictură ajung la privitori. Când am expus prima oară la Roma, mi-am dat seama că acele emoții nu trebuiau ținute într-un living, ascunse într-o cameră, ci trebuiau să fie admirate. Persoanele prezente la expoziție au devenit interesate de creațiile mele și mai ales de persoana mea. Primele tablouri au fost realizate în urma unei întrebări pe care mi-o puneam deseori: „Ce fac astăzi?”. Mă atrăgea pictura, chiar dacă nu eram convinsă de ceea ce făceam, era un domeniu pe care nu-l înțelegeam foarte bine. În momentul în care am conștientizat ceea ce fac, am simțit un fel de eliberare. În momentele cele mai dificile, mă duceam să cumpăr o pânză, o culoare, să caut paleta culorilor și să creez o imagine. Acum sunt fericită că am putut dărui prin culori, acestea fiind „cuvintele” mele de exprimare. Este ca și când ai merge la un terapeut și-i povestești. Toate aceste lucruri le-am înțeles aici în România, unde am rămas blocată nouă luni.

Camelia: Ai avut o expoziție la Roma, dar ai avut și la Deva, în Foaierul Teatrului de Artă. Care este diferența de percepere a tablourilor realizate de tine și expuse în cele două țări?

Andreea: Există diferență. Italia fiind o țară cu multă cultură, unde se vorbește des despre pictură, o regăsim în multe locuri, oamenii sunt mai receptivi, mai profunzi și mai critici. În România spectatorii sunt mai superficiali, sunt puțini cei care au studiat sau sunt iubitori de artă. La Deva au venit persoane la expoziție, care nu știau cine a fost Vincent van Gogh, de exemplu. Aceasta nu este o critică, este o stare de fapt. Bucuria mea a fost să văd părinți cu copiii care studiază la Liceul de Artă, cerându-mi părerea. Le-am spus că ideal ar fi să înceapă cât mai repede și să continue. Să exerseze zi de zi și să creadă în visurile lor, chiar dacă primesc multe critici.

Camelia: L-ai menționat pe van Gogh. Îmi amintesc că în urmă cu ceva timp, ai făcut o reproducere a unui tablou celebru de-a lui. Era un tablou care reprezenta una dintre camerele închiriate de el, una dintre cele patru, dintr-o clădire din Arlech, din Franța, numită „Casa Galbenă”. Cât te-a influențat Vincent van Gogh în stilul tău de pictură?

Andreea: Foarte mult! Mă regăsesc în stilul lui, chiar dacă nu am definit foarte bine tendența mea picturală. Eu pictez ceea ce simt în momentul respectiv. Referitor la van Gogh, chiar și maestra de la Roma, unde am participat la un laborator de pictură, și-a dat seama că-mi place pentru că are multă culoare, realitate reprezentată prin propriile emoții, sentimente. De aceea el a fost un revoluționar în această artă. Apropiindu-te de un tablou de-al lui, ai senzația că nuanțele curg. De multe ori am tendința să spun: „Prietenul meu van Gogh”. Îl ador ca și artist neînțeles, mă fascinează, cred că va rămâne preferatul meu pentru totdeauna. M-a impresionat faptul că, împotriva greutăților, nu s-a oprit, a continuat să picteze. A vândut un singur tablou în timpul vieții, dar spunea” Eu nu știu să fac altceva decât să pictez.”

Camelia: Unde găsești inspirația și dacă ai un moment anume din zi când muza este darnică cu tine?

Andreea: Plimbându-mă pe stradă, studiez gesturile oamenilor, stările lor emoționale și în ultimele mele tablouri se observă acest lucru. Mă inspiră mult sentimentul de iubire dintre două persoane. Înainte eram mai abstractă, mă limitam la reproducerea de obiecte, dar acum m-am apropiat foarte mult de partea spirituală. Mă inspiră natura, muzica, animalele. Pictez atunci când în mine primează emoțiile, indiferent de oboseala din acel moment.

Camelia: Porți numele a doi sfinți: Sfântul Andrei și Sfântul Gheorghe. Ce rol are spiritualitatea în viața ta?

Andreea: Are un rol foarte important. Nu cred în cauzalitate, cred că suntem o formă de energie care va renaște la un moment dat. Încă încerc să o înțeleg, mă analizez, simt că totul este conectat. Cred că două persoane care au aceleași afinități, aceleași emoții se reunesc într-un anumit moment din viața lor. Exemplu clar este acesta, că noi două suntem acum și aici împreună. Cu siguranță, apropierea prin spiritualitate ne-ar aduce mai multă înțelegere și înțelepciune. Am mers la biserică să mulțumesc lui Dumnezeu pentru ceea ce mi-a dat.

Camelia: Crezi în destin?

Andreea: Destinul și soarta! Cred în destin dar și în acțiunea noastră. Soarta n-o putem alege, dar multe lucruri depind în primul rând de noi. Accept tot ceea ce mi se dă, la multe lucruri nici nu-mi mai pun întrebări și contează doar: aici și acum.

Camelia: Ce planuri ai pentru viitor, din punct de vedere artistic?

Andreea: Mi-aș dori să am mai mult timp pentru pictură. Am avut satisfacția să aflu că lumea comandă tablourile mele. Încă sunt în căutarea unui stil anume, încă experimentez, nu-mi pun limite. Dacă vreau să pictez doar în alb și negru, asta fac. Îmi doresc să fiu liberă în ceea ce fac, fără bariere. Continui să exprim emoțiile mele în tablourile pe care le pictez, deoarece pasiunea mă salvează de la rutina zilnică.

Camelia: Ai stat 20 de ani în Italia. Cum este faza de readaptare în România?

Andreea: Sunt în faza de descoperire atât a oamenilor cât și a locurilor de aici. Există diferențe, în primul rând de mentalitate, de gândire, dar secretul constă în capacitatea noastră de a ne crea „micul paradis” indiferent unde ne aflăm. Normal, îmi lipsește Roma, culorile de acolo, oamenii, mâncarea mediteraneană. Dar în România am descoperit mai mult partea socială, latura umană. Orice început este greu, dar nu imposibil. Trebuie să accepți această schimbare și să te adaptezi situației. Nu am regretat niciodată această decizie. Mi-am dat seama că italia nu fuge niciunde și o pot vizita oricând. Deocamdată, locul meu este aici.

Camelia: Mă bucur pentru tine că ai avut curajul unei astfel de alegeri.

Andreea: Nu a fost ușor, mai ales că în Italia mi-am petrecut copilăria, adolescența și o parte din tinerețea mea.

Camelia: Ce ai transmite conaționalilor din Italia?

Andreea: Dacă ne-am născut în România, există un motiv, iar când spunem „acasă”, aici este casa noastră. Oricine își dorește reîntoarcerea, o poate face. Iată, sunt un exemplu, că se poate și nu regret deloc.

Camelia: Sună a mesaj de încurajare.

Andreea: Exact. Întotdeauna există o soluție pentru astfel de decizii importante. Depinde totul de aspirațiile și așteptările tale. De modul cum îți organizezi viața. Nu găsești în Italia ce găsești în România și viceversa.

Camelia: Îți mulțumesc pentru acest interviu! Te felicit pentru tot ceea ce faci și îți urez succes în noile tale proiecte!

Categoria: Artă, pictură, interviu

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *