Purtătorilor de cruce

Fotograf Aurel Mihailopol

„Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu ce judecată judecaţi, veţi fi judecaţi; și cu ce măsură măsuraţi, vi se va măsura.” (Matei 7:1-5)

”10 mai 2001. Am plecat cu alte două persoane, ca să ajungem departe, nu în Italia, în Franța. A fost greu drumul, am trecut pe jos, am trecut frontiere prin pădure, nu știam cu ce și cine ne aștepta în mașini necunoscute. Nu aveam ce să declar, nu aveam casă, nu aveam terenuri. Am plecat cu o călăuză, o persoană care ne-a jurat credință. Am avut încredere în mine și în Dumnezeu că ajungem acolo unde ne este locul.”

10 Mai.

Ziua Monarhiei, Ziua Declarării Independenței față de Imperiul Otoman, Ziua Lucrurilor mărunte, firești, ritmice, Ziua Zilei de Naștere, Ziua Marii Străduințe, Ziua Neînchipuitei Osteneli și a Negânditei Schingiuiri, Ziua Preaînaltei Vieți, Ziua Preatrăitului Amar și a Preavisatei Tihne și tot atât de multe asemenea zile, câți oameni le serbează. 

Pentru unii, Ziua Drumului sau chiar o zi a Marii Călătorii. Un drum, care asemeni celor biblice, nu este lipsit de coordonata lui metafizică. Un drum care pornește din zi și care se astupă în noapte. Un drum cu „acasă” – în urma pașilor și pribegie – înaintea ochilor. Un drum care duce întotdeauna către Golgota fiecărui călător. 

Ziua Obicinuitei Purtări și a Obicinuitei Cruci.

Stigmatul exilatului este unul atât de prezent, încât devine o maladie națională. Nu înțelegem și nici nu vrem să facem asta. Nu cunoaștem și ne este comod așa. Întotdeauna este imperios necesar să avem o părere, în special atunci când credem că nu credem în ceea ce nu cunoaștem. Dacă în oricare altă dimensiune științifică lucrurile pot fi cu ușurință delimitate, cuantificate, clasificate, aprobate sau condamnate, în tot ceea ce înseamnă Omul, toate aceste aspecte sunt confuzate de erori specifice minunatei unicități umane. Și totuși… noi știm cum, când și dacă un om trebuie sau nu să facă un lucru, să întreprindă un act arbitrar de supra-viețuire, asupra lui sau asupra vieții lui. 

„Cine i-a pus să plece?”,  „Păi, dacă nu le-a plăcut România!”, „Trebuia să stea acasă, să se chinuie aici.”, „E o decizie.”. Da, este o decizie, la fel ca aceea de a rămâne, sau ca aceea de a face plăcintă cu mere, nu cu brânză, sau de a năzui la o viață, în locul unui trai în agonie. 

„Drumul străinătății a început foarte greu, cu suferință, că nu știi când ajungi înapoi ca să vezi meleagurile natale, copiii, familia. Pleci cu un gând să faci ceva mai bine pentru viitorul familiei, pentru viitorul tău, pentru viitorul României. Nici acum nu uit drumul și plecarea mea din țară. Eram 2500 de români. Aveam două alegeri: să trecem prin apă sau prin pădure. Prin apă am spus că nu știu să înot, am ales drumul prin pădure. Zic, ajung cu picioarele pe pământ și merg pe pământ. Înapoi nu mă-ntorc, nu mă uit nici într-o parte, nici în alta. Eram toți îmbrăcați în negru, parcă eram niște teroriști. Erau cavaleriști pe cai. Nu mai vedeam nimic. Numai lacrimi. Numai lacrimile curgeau.”

Nimeni, sau prea puțini, cred, aleg să se poarte pe ei, pe un așa drum, doar pentru frisonul aventurii, pentru o rochie nouă de mătase brodată cu dantelă, sau pentru un fotoliu pufos, extensibi, din catifea vișine. Până nu încerci să înțelegi, nu poți simți. Ne minunăm de profunzimea capodoperei lui Dostoievski și de sublimul prin care a definit el sufletul omului ca fiind „larg, mult prea larg”, dar stăm la pânda aproapelui cu ruleta și cu bolobocul gata lustruite pentru noi măsurători. „Îmi place” și „nu îmi place” nu sunt vecini de recamier cu „înțeleg” și „nu înțeleg”. 

Și totuși, uneori îmi place să nu înțeleg de ce înțeleg că nu îmi place ceva sau cineva.

„După două zile nemâncate, apă murdară băută, am zis să bem cafea. Ne gândeam că ne dă o ceașcă, o căniță ca la noi, să ne țină și de foame și de sete. Și ne-a dat un păhăruț cu un pic de cafea pe fund. Am zis că-și bat joc de noi. Ne-a zis ca așa e cafeaua în Italia și că trebuie să ne mulțumim cu ce ni se oferă.”

Drumul Crucii și al Golgotei și-a estompat din popularitatea pe care o avea cu o săptămână în urmă, dar gândurile ivite atunci, devin germeni care nasc mari semne de întrebare. Crucea devine în Săptămîna Mare un greu de ne(înțeles) în care credem, sau nu, și pe care alegem, sau nu, să îl purtăm. M-am gândit mai mult ca în altă săptămână la toți oamenii pe care i-am întâlnit și care m-au mișcat pe dedesubt: la ai mei, la ai altora, la cei imaginați sau la cei „de dincolo”, români pe care i-am cunoscut în ultimele luni. La toate măsurătorile pe care le aveau notate pe piept și le purtau în suflet, dar și la toate măsurătorile pe care eu le-am realizat cu simț de răspundere. M-am gândit la toți purtătorii de cruce lângă care am poposit să îmi trag sufletul. Păi, dacă îți „porți” crucea, înseamnă că nu ai timp să te oprești în drumul purtării tale, pentru măsurătorile altora. Dacă e crucea prea lungă, sau prea lată, dacă e din nuc sau încrustată cu pietre prețioase, dacă punctul de sprijin este cel potrivit  sau nu, fiecare știe de ce și cum să și-o poarte singur, după propriul cuget și propria putință. La fel cum fiecare alege când și cum să se odihnească, și dacă pune o bucată de vreme umărul sub crucea altuia, sau nu. Tu ia-ți crucea, și caută să o porți mai bine, să îi cunoști toate nodurile, toate crăpăturile, toate culorile și mergi către Golgota ta. Și unde faci bătături de la prea multă purtare, vezi cum faci să o porți altfel. O poți purta nu doar în spate, ci și pe cap, pe deget, pe genunchi și, spun unii, o poți purta chiar și în suflet. 

Păi, am să încerc și eu echilibristica asta, dar pe drum, că acum se face noapte și nu se mai vede muntele!

– Pentru toți românii de departe  –

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *