Bardul jucăuș. Nocturne, Kazuo Ishiguro

Fiecare cititor împătimit cunoaște momentul în care intră într-o librărie și pune mâna pe o carte scrisă de un anume autor. Acel autor al cărui nume îl încurajează să creadă că și acea nouă carte, necitită, va fi la fel de bună ca celelalte. În dreptul meu, când văd numele lui Kazuo Ishiguro pe copertă, cu siguranță sunt convins că voi citi o carte excelentă.

M-am pus să citesc Nocturne. Cinci povești despre muzică și amurg ca un veteran al său. Nu i-am citit întreaga operă, dar din opt romane îi citisem deja patru. Iar acest volum care cuprinde cinci nuvele avea deja mirosul unei victorii literare.

Nu m-am înșelat. E o carte ușor de recomandat. Ceea ce m-a luat prin surprindere a fost mai degrabă stilul. Ishiguro m-a cucerit cu Amintirea palidă a munților. Un roman încet, delicat, de-a dreptul diafan. O proză care curge, ca un râu în amonte, având însă solemnitatea unui munte. Celelalte romane ale sale conțin aceeași sobrietate și serenitate specifică cadrului nipon, dar având și bruschețea tragediei.

Nocturnele sunt altfel. Cele cinci povești sunt legate între ele de elementul muzicii care reprezintă fundalul, dar și forța motrice a motivațiilor personajelor. Deși se situează pe meridiane diferite, acestea au ritmul în sânge. Și nu ar trebui să ne așteptăm la niște prelegeri ce preamăresc muzica clasică. Ishiguro impresionează prin cunoștiințele muzicale dintr-o gamă variată de genuri.

Ca un adaos cu adevărat neașteptat umorul pășeste în proza autorului. Fără a deturna de la seriozitatea subiectului și a reduce impactul emoțional, Ishiguro creează pentru prima dată cadrul unor poante bine țintite. Nu-mi aduc aminte să fi râs în hohote de multe ori de-a lungul timpului în timpul unei lecturi. Puțini autori se pricep să așeze pe hîrtie toate elementele necesare pentru a produce reacția dorită.

Aici e cazul unei reușite depline. Prima dată prin ridicarea ștachetei unei situații ridicole pînă în punctul de fierbere. A doua oară printr-o replică bine așezată și din nou, printr-o situație insolită. Nu destăinui mai mult pentru a lăsa cititorilor curioși bucuria descoperirii.

După cum spuneam umorul nu inhibă elementele emoționale ale poveștii să iasă la suprafață. Și de fiecare dată, Ishiguro ne pune înaintea unor personaje complicate. Un muzicant de stradă care-și întâlnește idolul copilăriei și cântă o serenadă alături de acesta. Un ratat care trebuie să piardă în comparația cu un alt ratat. Un muzician ce se retrage la țară pentru a compune, descoperind liniștea provinciei și o poveste de viață. Un alt muzician care e forțat să asculte de cerințele pieței și care își pune pielea la bătaie pentru asta. Un violonist care se întâlnește cu un maestru și e pus să aleagă între artă și bani.

În acest volum muzica este regină. Are puterea de a da viață și sens unor oameni simpli care se schimbă odată ce intră în ritm. Dar muzica nu e simplă, dintr-o bucată. Sunt multe încrengături, multe sacrificii și mult regret ascuns în spatele puținelor minute în care artiștii strălucesc pe scenă. E o simbioză fascinantă între sufletul uman, conectat la o realitate sonoră, mînat de dorința de a vorbi altora un mesaj ce hibernează în ei. Dar drumul de la vis la realitate e lung.

Ishiguro îmbină excelent realismul actului muzical cu tărâmul eteric de unde se extrage inspirația. Ne face să înțelegem de ce unii oameni, pornind din diferite medii, și având planuri diferite aleg să se dedice unei cariere muzicale. El reunește în acest volum eșecurile și victoriile celor care cred că muzica poate cuceri timpul și inimile, oferindu-ne o lecție de reziliență și curaj.

sursă foto: black headset on white printer paper photo – Free Music Image on Unsplash

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *