Labirinturi de lut

Unele persoane consideră că nu există magie în lume. Altele trăiesc miraculosul constant, încântați de frumusețea vieții. Unii iau totul ca pe o întâmplare. Alții refuză să creadă în coincidențe. Și când pragmaticul se întâlnește cu visătorul se produc ciocniri astrale, se nasc dialoguri remarcabile și din momentul acela defilează pe cărarea vieții episoade surprinzătoare. Are loc fenomenul ”miracolul întâlnirii” despre care filozofează Liiceanu și Pleșu, o întâlnire care te alcătuiește din acel moment și-ți trasează alte percepții cu privire la lucrurile care te înconjoară.

Cartea Labirinturi de lut expune o întâlnire obișnuită și totuși miraculoasă, o interacțiune între un personaj practic, calculat, cu picioarele pe pământ – Lea – și un individ idealist, misterios, cu capul mereu tinzând spre nori – August. Primul împins spre pragmatism de neajunsurile vieții – lipsuri materiale, pierderea părinților, o mătușă rece, cu spirit critic, o existență blocată în același spațiu zi de zi -, al doilea cu o atitudine generată de un mediu familial nobiliar, citit, călătorii, un puternic spirit de observație al frumosului din jur, posibilități materiale vaste, oameni aflați la dispoziția lui pentru a-i îndeplini nevoile.

La prima vedere cartea pare un schimb de replici contradictorii între două personaje ce provin din lumi cu totul diferite. E o operă din zona misticului inițial, căci nu poți să-ți dai seama dacă e despre interacțiunea dintre doi tineri sau despre promovarea orașului Arad – August împărtășește cu Lea din cunoștințele lui despre clădirile istorice -, despre destin sau despre percepția asupra lumii și vieții – la fiecare pas sunt prezente descrieri ale locurilor, oamenilor; un mix de figuri de stil, o atenție deosebită la detalii și o încercare de a nu pierde nimic din cadru.

Autorul, Iuliu Cezar Sturza, te ține în suspans până aproape de final, inundându-ți mintea cu întrebări despre tema centrală. Și nici măcar la final nu dezvăluie în mod concret la ce ar fi trebuit să te aștepți, antrenându-ți mintea ca într-un film psihologic. De la o abordare timidă în descrieri la una complexă în subiectele atinse în dialog, se întrepătrunde printre cuvinte un autor cu un potențial promițător ce ar putea atinge culmi inimaginabile în viitoarele cărți.

Surprinzător e faptul că în urma întâlnirii, a dialogului dintre cei doi, a întâmplărilor zilei, se produce un schimb de perspectivă, se face un transfer de atitudine de la Lea la August și invers, Lea ajungând să privească orașul cu ochii tânărului visător sorbind din frumusețile pe lângă care trece și ajungând la o atitudine ceva mai optimistă cu privire la oameni, pe când August ajunge oarecum dezamăgit când reîntâlnirea cu cea care se credea a fi the one nu iese așa cum spera.

Și deși stăm în fața a doi străini care se întâlnesc întâmplător și petrec doar o zi împreună, rândurile îți provoacă imaginația la a creiona o poveste de dragoste între cei doi. Cartea însă nu lasă loc decât la o zugrăveală subtilă a acestei posibilități prin cuvintele „i se păru că vede câțiva fulgișori de nea căzând încet din tavan. Un prim pas”. Pentru cei obișnuiți cu scenariile hollywoodiene ar fi de așteptat un happy end, o scânteie de romantism, însă rândurile sunt caracterizate mai mult de imprevizibilitate și originalitate decât de ”normalitate”.

Anexele de la finalul cărții se vor a fi parcă o lămurire cu privire la întrebările ce se nasc pe parcursul dialogului dintre Lea și August, dar și ele parcă nasc și mai multe întrebări. Fragmentul intitulat Visul lui August ce ar trebui așezat parcă la începutul cărții te lasă învăluit în taine neștiind dacă acțiunea a fost reală sau nu. De asemenea fragmentul intitulat Glasul lui Naomi parcă vine cu o explicație pentru nefericirea și frustrările mătușii lui Lea.

Avem de-a face cu o înfățișare a unor personaje desprinse parcă din cotidian: tipul idealistului mereu în căutare de miraculos – August -, tipul pragmaticului axat pe sarcini și reguli – Lea -, tipul agresorului emoțional ce ascunde traume sau frustrări – mătușa lui Lea -, tipul docilului mereu la dispoziția celor înzestrați cu putere – Goran -, tipul oportunistului lipsit de romantism – Beatrice. Pe lângă acest lucru, avem de-a face și cu un schimb de replici contradictorii, un dialog imprevizibil ce pune pe fugă imaginația. Și mai e și descrierea clădirilor din oraș pe lângă care trec protagoniștii. În concluzie rămâi cu și mai multe întrebări decât aveai la început și cu și mai multe finaluri creionate în mintea ta. Un fel de scânteiere  de mister cu tentă spre stilul lui Eliade din cartea Tărâmul nevăzut.

Ceea ce e cert însă, e faptul că se subliniază importanța interacțiunii umane și a tânjirii după întâlnirea aceea miraculoasă de care avem nevoie cu toții, fie că e vorba de o întâlnire amicală, fie că e vorba de una de n grade pe scara Richter menită să zguduie toate încăperile inimii. „Așa cum avem nevoie de mâncare și apă, oamenii au nevoie unul de altul. Un studiu asupra creierului a arătat că se vede la tomograf cum centrul recompensei se activează atunci când altcineva intră în încăpere. Neuronii scapără atunci când vorbim cu cineva, când ne gândim la cineva și o iau razna când ținem pe cineva de mână. Creierele și corpurile noastre sunt programate să se caute unul pe altul și să se conecteze.” (Shonda Rhimes) Căutarea aceasta e de fapt anticipată de mintea omului căci chiar dacă e pesimist el știe că va ajunge la punctul culminant înainte ca să se întâmple asta: „Nu m-ai fi căutat dacă nu m-ai fi găsit.” (Blaise Pascal)

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *