Interviu cu filozoful,teologul si omul de cultura Florin Manole,fondatorul asociatiei „24pharte”.

-Cateva cuvinte despre tine ,omul de cultura,filozoful si teologul Florin Manole.
-Mai bine chiar despre cuvinte. Dacă nu se întrupeză, cuvintele sunt o lălăială, o grăire în deșert, cum spune Efrem Sirul.
Modelul nostru este întruparea Cuvântului, întruparea desăvârșită, iar asta Dumnezeu o face, sigur că putem și noi, avem permisiunea asta, dar numai prin îndumnezeire. Și pentru că e anevoios, căci anevoie se preschimbă omul, ar zice Holderlin, și pentru că fiecare cuvânt trebuie să fie echivalent învierii noastre sufletești, începem, după mintea noastră, prin întruparea vorbirii noastre deșarte, despre care zicem că e formată din cuvinte, și totuși, câte dintre acestea, în loc să ne învie sufletul, ni-l omoară? Și uite cum, vorba scriitorului, ajungem să fim „suflete moarte”. Dar asta este lucrarea nostră, a fiecăruia, să murim sau să fim vii prin cuvintele noastre, de la țăranul care întrupează cuvintele în lucrul lui, până la, poate cea mai subtilă întrupare pe care o poate da omul cuvintelor, tăcerea sau smerenia sau, altfel zis, întrebarea – așa cum faceți dumneavoastră acum când mă întrebați, după care deveniți un ascultător tăcut și iată cum întrebarea este și ea o formă de tăcere. De aceea vă și răspund, pentru că mă impresionează această renunțare de sine a celui care așteaptă un răspuns.

-Ce proiecte are in derulare asociatia „24 pharte”?
-Ediția a IV-a a Taberei/Simpozionului internațional de sculptură monumentală de la Ploiești.

-Care este misiunea si viziunea asociatiei „24pharte”?
-Misiunea este de a vorbi între noi, cu noi, cu ceilalți, de a atrage atenția asupra cuvintelor și a limbii, de care trebuie avut grijă ca de ochii din cap și ca de una care – nu ce, pentru că limba, așa învățăm mereu, este vie și personală, iar noi o chinuim, pentru că este în destinul omului să batjocorească și să chinuie Cuvântul – deci, avut grijă de limba asta vie care…ea este temei patriei, clădirilor, șoselelor, școlilor și a toate celor văzute și făcute de oameni, căci prin acestea și noi înșine, viitorii îi vor descoperi pe poeți, inclusiv pe cei din cenaclul „Caragiale”, deoarece, tot Holderlin o spune, nu eu, că aceea „ce rămâne, poeții ctitoresc”. De aceea, suntem deja limba română când învățătoarea începe să ne deprindă cu această demnitate de a fi. Și doar în demnitatea aceasta, a asumării de a fi limba patriei, putem ctitori, după cum putem afla și ști că adevărul e altceva decât corectitudinea și că un om hipercorect e, de fapt, o canalie. Într-un cuvânt misiunea este de a fi limba ce-o vorbim, după cum urmează: limbă frumoasă, om frumos, limbă urâtă, om urât.
-Viziunea asociatiei a fost realizarea Muzeului de Sculptură Monumentală în Aer Liber, Ploiești.

-Care sunt proiectele asociatiei „24pharte” finalizate cu succes anul acesta si in ultimii ani?
-Cum ar fi zis scriitorul creștin Tertulian, noi credem în proiectele noastre pentru că sunt absurde și, slavă Domnului, chiar și așa, unele mai se și…finalizează. Pe de altă parte, punctual, fiecare ședință de cenaclu e un proiect, apariția unui nou coleg e un proiect, o ediție a taberei de sculptură e un proiect, colaborarea dintre scriitorul Ioan Vintilă Fintiș, regizorul Cătălin Apostol, scenaristul Leonida Corneliu Chifu, criticul literar Marian Zmaranda, sculptorul Alice Neculea și sculptorul Eugen Petri la edițiile taberei de sculptură, este, de asemenea, un proiect, după cum și prezența noastră, a celorlalți, e un proiect și…o bucurie. De ce sunt absurde proiectele noastre? Să luăm, de pildă, Tabăra de sculptură monumentală; e vorba de sculptură contemporană, adică, în general, nonfigurativă sau „concret-simbolică”, cum e cazul Crucii. Ori marea majoritate a publicului, când aude de sculptură, se așteaptă să vadă „statui”. Și atunci, ce e cu aceste „statui”, din Parcul de Vest, cărora noi le vom spune lucrări sau opere de artă, și a căror valoare estimată și evaluată depășește deja un milion de euro? Ele au răsărit dintr-o dată în Parcul de Vest, el însuși „absurd”, pentru că e doar un câmp cu niște alei, o scenă, un lac…Dar aceste lucrări, răsărite din verdeața plană, închid în ele munca artistului și, din această închidere, marmura, materia primă încremenită, prin formele ce i le descoperă artistul, izvorăște, iată, în plină câmpie. Asfel, arta se face prezentă, dar abia faptul că izvorăște în nesfârșirea unui plan, hotărăște împrejurul ei, prin fiecare operă în parte, delimitarea în vasta câmpie, a unui perimetru căruia îi putem spune „parc”. Sigur că toate celelalte amenajări delimitează, dar ele rămân la fel de plane precum câmpia însăși, deoarece oricât de înălțate ar fi de la pământ, ele nu izvorăsc, ele nu se înalță, așa cum opera de artă, chiar nonfigurativă, chiar neînțeleasă, o face prin întrebarea ce răsare și se înalță, înălțându-l, prin aceea că privitorul se chestionează și pe sine, pe cel care se întreabă cu privire la o lucrare de artă, la arta în sine sau la lucrările de artă din parc…
De aceea, poate fără a ne da imediat seama, prezența operelor de artă în parc, face în așa fel încât nu ele să fie pur și simplu obiecte pe o pajiște, ci fiind ele prezente, spațiul rostuit de prezența lor acolo, abia astfel și de acum înainte, poate fi denumit „un loc”, iar acestui loc să-i dăm noi ce denumire ne convine, inclusiv aceea de parc…și, desigur, putem continua cu aceste „absurdități”, cum că sculptura nu înseamnă numai statui, că „arta este existența ce ține de istoria unui popor” sau că, în fine, nu lucrările de artă sunt într-un anumit loc, fie că îi spunem muzeu sau parc, ci un loc poate fi definit ca omenesc și al locuirii, fie că îi spunem parc, muzeu, oraș, țară, prin aceea că este ocrotit de artă și există în jurul operei de artă…de unde și putința unui loc, oraș, țară de a avea o existență istorică… În fine, cam acesta e felul de absurd pe care încercăm noi să-l proiectăm în jurul nostru. Desigur, spunând „absurd”, nu dorim decât să atragem atenția că, de fiecare dată, fără excepție, „cele nebăgate în seamă (…) le rușinează pe cele tari”, ceea ce, așa cum ziceam și noi, pare absurd. Altfel spus, așa cum mai degrabă despre sculptură credem că înseamnă „statui” și despre Istorie credem că e o poveste a faptelor noastre și nu că Istoria este existența creatorilor operelor de artă în sensul „identificării unui popor cu ceea ce i-a fost dat să realizeze”.

-Cum vezi viitorul Romaniei din punct de vedere cultural si artistic in urmatorii zece ani?
-Pornind de la vorba tocmai ce am spus-o și care îi aparține lui Martin Heidegger, vorbă ce definește Istoria, avem și noi o vorbă a noastră, și zicem noi, Asociația, cum că „nu există patriotism fără patrimoniu” și încercăm, afișându-ne mereu cu aceste cuvinte, să ne definim și noi în treburile publice în care suntem implicați. Revenind un pic la istorie și la felul cum încearcă oamenii să se definească, mai zicem noi că patrimoniul ar fi cea mai bună unitate de măsură și pentru identificarea cu ce-ți este dat să realizezi, dar și pentru a putea avea o idee de cam ce se întâmplă între cum vezi o realizare și realizarea însăși. Bineînțeles că orice realizare cere timp, așa încât pe mulți dintre noi nu ne doare gura să zicem ce și cum vom face, ce și cum vom realiza. Două probleme apar aici, prima este că poți face de mântuială, a doua că doar zici, dar nu faci nimic. Și una și alta se rezolvă cu un singur cuvânt: patriotism. Acesta este un cuvânt magic, deoarece poți să spui că din patriotism faci ceva și după ce ți-ai văzut sacii în car să nu faci nimic sau tot din patriotism poți spune că deja ai făcut, că alții nu fac nimic…etc. Și într-un caz și în altul, noi, Asociația „24pharte”, dorim să aducem la cunoștința publicului și a comunității că nicicând unui popor nu-i este dat să realizeze vorbe goale sau lucruri de mântuială și, în ce ne privește pe noi, românii, dovada este inclusiv patrimoniul, suma aceea de creatori, ei înșiși patrimoniu inestimabil, arta lor sau, cum ar spune gânditorul, suma aceea lirică de voievozi, iată deja cam din ce este format patrimoniul unui popor, la a cărui înălțime spirituală, mereu trebuie depus o jertfă și un efort, pentru a putea măcar privi și a înțelege, iar dacă vrem și să facem, abia apoi a ne și putem numi, de ce nu, și pe noi înșine și cu drag pe cei care merită asta, patrioți. Și pentru că așa înțelegem noi a spune lucrurilor pe nume, iată de ce ne-am angajat, de Asociație zic, și nu singuri că nici nu avem cum de unii singuri, să încercăm a înnobila orașul Ploiești (vă recomand și filmul despre Ediția a III-a a Taberei de sculptură) printr-o propunere către Administrația locală și județeană, de înființarea unui Muzeu de Sculptură Monumentală Contemporană în Aer Liber.

 .
Feliile dorului-Ioan Grecu-Republica Moldova,editia 2019
Deconstructia culturii-Jhon Gogaberisvili
Radacina timpului-Razvan Mincu
Armonia elementelor naturale-Ali Jabbar-editia 2019.

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *