MACUL ~ erou de legendă (1)

Motto: „De prea mult aur crapă boabele de grâu.

Ici-acolo roșii stropi de mac”.

(Lucian Blaga, În lan)

S-a plănuit o excursie de la Ploiești la Brăila. Revederea orașului și a Dunării m-a încântat. Cunoșteam drumul. Îl străbătusem de zeci de ori în tinerețe când făceam o navetă obositoare, iar apoi când se organizau întâlnirile mult așteptate cu colegii de liceu.

Acum eram într-o mașină cu prieteni. Și, dintr-o dată, mi s-a atras atenția: „Privește pe dreapta!” Erau puzderie de maci pe marginea drumului, facle vii în vârful unor tulpini firave. În acel moment nu știam ce ne pregătise Mama Natură. La început răsfirați, abia treziți, deveneau din ce în ce mai mulți, încât nu se mai vedea galbenul spicelor de roșul macilor. Câmpul devenise magic, ca în Minunatul Vrăjitor din Oz. Nu ne simțeam amenințați de vreo ațipire pentru că macii stăteau nepăsători la trecerea matinal-grăbită a mașinilor. Se legănau ușor în soare, feciorelnic. Umpleau lanurile de grâu, de parcă se susțineau reciproc, spicul galben robust și floarea fragilă, roșie-sângerie: grâul hrănește, iar macul dă picuri de odihnă. Nesupușii și neîmblânziții maci aveau un sprijin în fața privirilor și mâinilor lacome ale culegătorilor. Se scuturau doar în vânt și păleau, învinși, în mâini haine, prinși în părul fetelor sau la cingători.

Ce impietate să-i rupi, de parcă ar fi ai nimănui! Lanul rămâne văduvit de culoare, galben și pustiu, iar macii, puri și neatinși până atunci, își apleacă petalele ca niște lacrimi căzute de pe obraz. Floarea zeilor, macul, nu poate trăi fără țărâna din care s-a născut și care l-a hrănit.

Macul nu a existat de la începuturile lumii, zic unii, ci ar fi răsărit ca ajutor dat omului aflat la durere. Se mai spune că ar fi fost alb, simbolizând inocența și puritatea, albul fiind totodată suma culorilor, a gândirii și a conștiinței superioare. Macul nu avea nume, poate Zeul Florilor sau Zeul Vântului, să-l fi denumit și să-i fi dat o culoare. Macul roz desemnează pasiunea domolită, seninătatea. Galbenul (macul welsh) te îndrumă spre succes. Există și macul gri, cel albastru precum cerul în miezul verii, macul mov, chiar și cel negru. Ultimile două culori sunt legate de războaie, fie că sunt comemorate animalele care și-au pierdut viața în conflagrații, fie că macul își saltă corola pentru a atrage atenția asupra coalițiilor dăunătoare păcii. Am admirat un câmp cu maci negri robuști ce crescuseră în apropierea ruinelor cetății Milet de pe malul turcesc al Mării Egee. Parcă se auzea, înfundat, încrucișarea săbiilor grecești cu cele persane și vocile lui Thales, Anaximandru și Anaximene socotind și măsurând. Macii negri să fi crescut pe mormântul strâmt al lui Thales, a cărui renumită înțelepciune a ajuns la ceruri? Sau mai presus de aceasta, negrul macilor să se fi impus odată cu eclipsa de soare din anul 584 î.Hr. prezisă de marele învățat? Sunt întrebări care-și caută răspunsul.

Printre minunile lunii se mai numără macul roșu, cu o simbolistică uneori contradictorie: pasiune și energie vitală, dar și somn, uitare, moarte. Este simplu și fragil, dar în stare să aducă forța vieții în plinătatea ei. Se spune că macul este o floare veșnic îndrăgostită. Oare de aici culoarea atât de vie, de puternică? Alții spun că picăturile de sânge l-ar fi transformat în floare roșie sau că a fost creat de zeii pe care-i însoțea.

Pictat, cântat, slăvit și hulit, acest sărut roșu al câmpului rămâne eroul tăcut al multor legende și povestiri venite din lungul și latul pământului. Toate miturile au început să izvorască dintr-o lume uitată, care voia să iasă, prin mine, la lumină.

Personajele sunt tinere sau bătrâne, reale sau fantastice, muritoare sau veșnice. Decorul, de obicei, aparține tărâmului pământean. Se împletesc iubirile, geloziile și dramele, călătoriile, vrăjile, căutările, trecerile prin portaluri numai de unii știute. Macul, din alb, devine roșu ca un rubin pe care nu-l poți purta la gât sau deget, pentru că s-a născut dintr-o întâmplare dramatică. Răsare unde nu te aștepți, provine din picăturile de sânge ale celor chinuiți de dor sau de răutatea oamenilor și a zeilor.

Se spune că…

Făt-Frumos se lupta cu balaurul cel rău și nu se dovedeau unul pe altul, dar se răneau reciproc. Acolo unde cădea o picătură din sângele voinicului, apărea un mac de un roșu aprins. Se luptau ziua, iar noaptea dormeau. Făt-Frumos se trezea odihnit datorită sucului de mac și plin de vigoare, reușind în cele din urmă, să-l înfrângă pe balaur, scăpând lumea de urgie. 

Undeva, departe de zgomotul mulțimii, într-o margine de sat, trăia o văduvă sărmană, care avea o singură avuție: un fiu. Sărăcia a împins-o să-și trimită copilul la niște rude, în alt sat, pentru a obține de-ale gurii, un boț de brânză și un căuș de mălai. A împăturit un ștergar, ca dar pentru neamurile aflate la distanță, și-a binecuvântat copilul care a pornit la drum. Acesta trebuia să treacă printr-o pădure deasă, să urce un deal și să coboare o vale pustie. Timpul trecea și copilul întârzia. Mama a pornit în căutarea fiului, nebăgând în seamă spinii care-i sângerau picioarele. Acolo unde cădeau picături de sânge, apăreau pete roșii, macii de pământ. Legenda românească unește bucuria regăsirii celor doi, cu apariția fragilei flori care dă speranță.

În altă legendă apar personaje fantastice cârmuite de Zeul Timp.

O fată mândră din Ardeal și-a găsit perechea într-o duminică, la hora din sat. Fericirea nu a durat prea mult, pentru că părinții lui Făt-Frumos, fiul zorilor, l-au trimis departe, să afle vești despre o mătușă. Timpul a trecut, iar el nu se mai întorcea. Abia peste șapte ani, tânăra soție a reușit să se furișeze din casă și să pornească în căutarea soțului. Și cum întotdeauna cineva îl ajută pe călător, așa s-a întâmplat și acum. Sfarmă-Piatră i-a arătat drumul în jos, spre buricul pământului, unde se afla Făt-Frumos, prizonier al Împăratului ursitoarelor. A sfătuit-o să intre slugă la împărat, dar să nu mănânce nimic din ce i s-ar fi oferit, ci să se hrănească cu sucul unei rădăcini dăruite de el. Împăratul, impresionat de frumusețea fetei și de rugămințile ei, i-a eliberat soțul și le-a dăruit o casă în grădina palatului.

Dorul de libertate a fost mai puternic decât traiul bun pe un meleag străin. Ca urmare, fata a pus rădăcina într-un vas cu pământ, din rădăcină au răsărit niște flori roșii, iar după ce s-au scuturat, din măciulii au rămas semințe mici și negre. Iată macul în splendoarea lui! Fata a măcinat semințele și a amestecat praful rezultat cu vinul care se servea la masa împăratului și a curtenilor. Toți au adormit, iar tinerii soți, cu ajutorul lui Sfarmă-Piatră au ajuns la suprafața pământului. Ei au trăit fericiți, Sfarmă-Piatră a primit respectul cuvenit, iar macul, presărat de fată pe tot parcursul drumului, a ajuns la mare cinste. (Legendă publicată în Gazeta Transilvaniei, nr.56, 1902)

Fără vrăji și vrăjitoare, basmele nu au farmec. Nu se știu motivele pentru care o fermecătoare a transformat o tânără soție într-un mac de pe un câmp. Doar noaptea macul redevenea femeie care își putea vizita familia. Ziua era la voința hazardului, neputându-se apăra de vreo mână impresionată de frumusețea florii. Un mac rupt devenea o candelă stinsă. Exista o singură soluție ca vraja să se destrame: soțul să descopere floarea a doua zi de dimineață. Acest lucru s-a întâmplat pentru că iubirea l-a îndrumat spre floarea neudată de lacrimi din roua nopții și a zorilor.

În altă parte a lumii, prin Asia de sud-est (Taylanda, Laos sau Myanmar-Birmania), a circulat o poveste de dragoste, gelozie și moarte. Un tânăr dorea să cunoască lumea și să se cunoască pe sine, dar nu bănuia că viața îi putea fi schimbată în această călătorie. Lacrimile logodnicei nu-l puteau opri pentru că el avea un țel: să devină un om mai bun. Neprevăzutul s-a produs în momentul când a cunoscut-o pe prințesa Nin de care s-a îndrăgostit, uitând pentru o clipă de obligațiile pe care le avea acasă. Onoarea i-a dictat să mărturisească prințesei adevărul, ca apoi să se întoarcă în ținutul natal. S-a căsătorit, părea că fericirea era în familia lui, dar tânărul era mistuit de dorul după prințesa pierdută. Visele nopții o înfățișau pe Nin nefericită, apoi, tot în vis, el a aflat că palatul ei s-a mistuit într-un incendiu, iar prințesa a murit. Inima ei s-a transformat într-un rubin, nestemata dragostei clocotitoare, a vieții, a puterii divine, dar și a invincibilității războinicilor. Tânărul a pornit din nou la drum, de data aceasta pentru a recupera rubinul. După lungi căutări, l-a găsit și l-a ascuns sub cămașă, lângă inima lui.

Ceea ce părea o aventură în necunoscut, devenise o durere permanentă pe care nu o mai putea ascunde. Soția, geloasă pe amintirea unei iubiri puternice, a spart rubinul aruncându-l în grădină. Din mulțimea de cioburi au apărut macii roșii ai dragostei veșnice, ai iubirii pe margini de mormânt. Durerea tânărului nu avea margini și Nin i-a apărut din nou în vis, arătându-i modul cum suferința putea fi alinată. Soluția era în semințele de mac: macul visului, al sufletului chinuit de dor, macul uitării. (Este știut că semințele macului asiatic conțin opiu). Și astfel, macul a devenit simbolul regretului, dar și al speranței că durerea poate fi depășită, aducând liniștea sufletului, precum și a minții rătăcitoare prin noaptea viselor.

(sfârșitul primei părți; 02 august 2021; prof. istorie Emilia Luchian; contributor Timpul Ploiești – Artă și Comunicare)

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *