MACUL ~ erou de legendă (3)

Legendele romane indică pe zeul Somnus (Hypnos) care, voind s-o ajute pe Ceres, creatoarea recoltelor (Demetra de la greci), i-a oferit sucul de mac pentru a dormi, a-și reface forțele pierdute în perioada de căutare a fiicei sale (Proserpina/Persefona), răpită de Pluto (Hades). Coborând printre muritori, Ceres a blestemat pământul să nu mai rodească până nu-și va recupera fiica. Povestea greacă s-a mutat pe teren roman, dar tot Olimpul era centrul lumii supranaturale. Mesagerul trimis în Infern este Mercur (Hermes) pentru a trata cu Pluto. Și aici apar sâmburii de rodie cu care Pluto a îmbiat-o pe Proserpina, însă nu erau șase, ci trei, luând naștere anotimpurile, fiecare a câte trei luni. Avem însă un personaj nou, martorul sacrilegiului comis de Pluto și anume Ascalaphus, pe care Ceres, furioasă, l-a transformat în bufniță. În ciuda tuturor lucrurilor petrecute în lumea zeilor, Ceres a dăruit oamenilor care-l rugau pe Jupiter să o ajute, bobul de grâu, simbolul central al ritualurilor de inițiere în tainele vieții și ale morții.

Cu puterile refăcute, Ceres, împodobită cu ghirlande de maci și purtând pe brațe spice, a revenit la misiunea pe care o avea, iar lanurile de grâu au început să crească din nou, spre mulțumirea tuturor. Era esența feminină a misterului în tărâmul visului. Ceres (Demetra) reprezinta dragostea de mamă care trecea dincolo de hotarele durerii și ale morții. Totul își avea geneza în necontenita schimbare a anotimpurilor, în care natura murea și reînvia, macii durerii devenind macii bucuriei.

Somnus (Hypnos) a ajutat-o și pe Venus (Afrodita), care suferea în urma morții lui Adonis. Cele două mitologii, greacă și romană se împletesc. Numele zeilor diferă, dar nu și faptele, iubirile și răzbunările lor. Zeița dragostei, jelindu-l pe Adonis, a coborât în infern ca să-l smulgă pe acesta de la Proserpina (Persefona) și să împlinească arbitrajul lui Jupiter (Zeus): câte patru luni pe an Adonis ar fi trăit cu fiecare dintre cele două zeițe, Adonis păstrând pentru sine celelalte patru luni rămase. El însă a preferat-o mai mult pe Venus (Afrodita): indecizia balanței. De aici răzbunarea sângeroasă a lui Marte (Ares). Din lacrimile Afroditei, tot atâtea câte picături de sânge s-au scurs din trupul iubitului ei omorât de un mistreț, au răsărit anemonele. Dispariția lui Adonis însemna declinul vegetației, iar primăvara – reînvierea naturii. Mitul Persefonei preluat de Adonis!

Prin aceste culte, grecii și romanii își manifestau credința în nemurirea sufletului, în viața viitoare și în izbăvire. Misterele Eleusine, ca și Cerealia de la Roma (12-19 aprilie) erau dedicate celor inițiați, printre obiectele sfinte aflându-se și un spic de grâu, simbol al vieții veșnice, pentru că bobul său moare și învie în fiecare an, cu regularitate. Să nu uităm că macul a fost părtaș la toate încercările prin care au trecut personajele acestor mituri, iar existența lui în lanurile de grâu este esențială, el separând, metaforic, grâul de neghină.

Romanii încadrau macul printre plantele funerare datorită culorii care l-a consacrat, roșie ca sângele. Floarea făcea obiectul ofrandelor aduse morților, simbolizând regretul și uitarea suferinței. În limba latină era numit papaver, adică mamelon, referire la sucul lăptos din opiul macului. Romanii credeau că macul putea fi folosit ca un remediu pentru rănile sufletești ale iubirii și-l foloseau la prepararea vrăjilor, magia fiind la mare căutare.

Poetul latin Vergiliu era legat de peisajul și îndeletnicirile rustice, de oamenii pământului: O, fie să-mi duc viața fără slavă, dar îndrăgostit de-a pururi și de ape și de codri. Întinderile câmpiei i-au rămas vii în amintire, chiar dacă viața la Roma îl ținea departe de locul natal. Pururi nemângâiat, se contopea cu măreția peisajului și cobora în sine, într-o pașnică odihnă, pe care doar un zeu i-o putea aduce, deci macul dădea uitare.

Fiecare civilizație a venerat macul pentru propriile ei motive, fiind un simbol cu mai multe fațete.

În literatura persană este floarea iubirii eterne și a bucuriei. În concepția budistă, macul apare când Buddha adormit, a atins cu genele pământul. La începuturi, opiul era un element de relaxare, de frumusețe, de fugă în fața necazurilor. Marco Polo l-a descoperit prin nordul Afganistanului, iar chinezii îl foloseau cotidian, în cantități mici. Din păcate, interesele politice și materiale ale marilor puteri – Marea Britanie, ulterior S.U.A. și Franța (Războaiele opiului) au transformat medicamentul și planta într-o afacere veroasă. Ca ingredient medicinal, opiul era atestat din timpul dinastiei Ming, dar utilizarea lui ca drog recreațional era limitată, existând legi care împiedicau abuzul. Cu timpul, semințele de mac au devenit și sunt monedă de schimb. Dependența de opiu a ajuns o problemă a statului chinez, consumatori regulați fiind vreo două milioane de persoane. Într-un memoriu către regina Victoria se descria otrăvirea a mii de civili chinezi.

Izolaționismul introdus de împăratul Chinei a stârnit nemulțumirea negustorilor englezi și treptat s-a ajuns la război. Înfrângerea militară a adus Chinei pierderi teritoriale, imixțiuni străine în problemele interne (secolul umilinței) și legalizarea comerțului cu opiu. Într-un desen de epocă se arată cum asupra Chinei, reprezentată de un consumator de opiu, s-au repezit tot felul de animale: ursul (Rusia), leul (Marea Britanie), broasca (Franța), vulturul (SUA). Soarele (Japonia) reușește să se infiltreze și el, iar în apropiere sunt un taur, un iepure și un porc mistreț, în uniforme de paradă, cu medalii și ordine. Macul a fost îngenuncheat de politică!

Nici oameni ai bisericii creștine nu s-au dat în lături în a transforma frumoasa și eleganta floare a macului într-un semn al Judecății de Apoi. Roșul amintea de sângele provocat de suferințele lui Hristos și al sfinților martiri, precum și de somnul morții. Chiar se spunea că ar fi simbolul ignoranței și al indiferenței.

Cu toate acestea, poporul l-a folosit în felul său și nu excesiv. Planta arsă a devenit fumul pământului pentru că exista credința că alunga spiritele rele. În ziua Coborârii Duhului Sfânt, bisericile erau decorate cu maci, iar copiii din procesiune, îmbrăcați în îngeri, împrăștiau flori și petale de mac, floare de îngeri. În Biblie, macul apare ca simbol al vieții și fericirii. Este sculptat pe speteaza băncilor din numeroase biserici, pentru unii însemnând odihna în așteptarea ultimei zile, iar pentru glumeți, ațipeala în timpul predicilor.

Domnul a creat lumea, dar avea nevoie de lumină. Și atunci a creat Visul și Noaptea. În visul unora au apărut gânduri fratricidepe care Somnul voia să le anuleze. Noaptea a înfipt o baghetă magică în pământ și a suflat viață în ea. Aceasta a căpătat rădăcini, tija a devenit verde, iar în vârf a apărut macul, care păstra puterea somnului.

De fapt, macul ar fi fost alb. Culoarea roșie a căpătat-o, conform legendelor, în două împrejurări legate de Iisus. Pe Drumul Crucii, fiecare picătură de sânge căzută din trupul lui Iisus a înroșit un mac. O altă legendă ne înfățișează planta tare somnoroasă din fire. Multă jale a fost și printre flori, nu numai printre oameni, în momentul răstignirii. Istovit de atâta plâns și suferință, macul a adormit. S-a trezit abia în Sâmbăta Mare când răsuna de pretutindeni Hristos a înviat! Macul alb s-a rușinat de absența de la acest eveniment și s-a înroșit. De atunci, se zice că, macii sunt roșii.

Parabola lucrătorului din Vechiul Testament, ce trasează un îndemn la bună judecată și bună rânduială, susține și o parte practică a cultivării macului. După arat, când se mărunțește pământul, ca să nu fii certat de Dumnezeu, trebuie să semeni puțin mac (măzăriche în text) sau chimen și numai după aceea semeni grâu, orz, mei sau hrișcă. Se dă și explicația: macul nu se curăță cu o greutate, ci se scutură cu bățul, iar chimenul nu se bate cu roata de car, ci cu o nuia! (Grâul este treierat, dar nu sfărâmat. Peste el trece un tăvălug purtat de cai și îl scutură din spice. Isaia, 28: 23-27)

Macul este uneori prezent și în obiceiurile noastre, ca o promisiune a vieții liniștite sau a învierii din somnul etern. Românii i-au dat diferite denumiri: macul de câmp, macul cucului, macul iepuresc, macul păsăresc, macul sălbatic, paparoane, paparună – denumire provenită de la papaver somniferum, pipiloare, paparuie, macul de porumb – care este roșu, dar și galben. În multe locuri se menține tradiția de a se arunca cu semințe de mac în calea mirilor pentru a avea o viață prosperă. Să nu uităm iile femeilor înfrumusețate cu flori de mac!

Se puneau flori de mac în scăldătoarea copiilor, iar din inconștiență sau ca o tradiție ancestrală nu prea bine înțeleasă, unele femei încercau să-i oprească pe prunci din plâns dându-le suc de mac, ceea ce putea avea urmări negative asupra evoluției odraslelor. Nu se știau atenționările din vechime, ca și cele ale botanistului Jacob Theodorus, trăitor în sec. al XVI-lea, cu privire la pericolele consumului excesiv de mac.

Macul și-a păstrat prestanța, rămânând o adevărată metaforă la adresa vieții, a visului, dar și a morții. Un exemplu grăitor îl găsim în Noua Zeelandă, unde crește macul înalt ce ajunge până la brâu, cel care desemnează pe oamenii ce s-au ridicat prin muncă și virtuți deasupra celorlalți.

Fiecare bucată de țărână acoperă oseminte. Macii se înalță deasupra, de parcă s-ar ridica din adânc glasurile morților spre aducere aminte. Au devenit simbolul trist al mormintelor, fără vreun însemn, ale soldaților căzuți în lupte pe margine de drum, indiferent dacă este vorba despre războaiele duse de Napoleon sau cele mondiale. Pretutindeni sunt maci de un roșu orbitor, ca niște lumânări aprinse, fie că își arată florile printre crucile aliniate, fie că înroșesc câmpiile cu stropi de jertfă: flori de fantome. S-a răspuns astfel la întrebarea de ce sunt atât de mulți – pentru că sacrificiul e continuu, sângele este mereu proaspăt.

După Primul Război Mondial, macul a devenit simbolul oficial al comemorării, al pomenirii celor decedați pe câmpul de luptă, fără ca cineva să le fi rostit în acel moment o rugăciune de iertare a păcatelor: Ziua de mac, Ziua Amintirii, Ziua Armistițiului (11 noiembrie) sau duminica pomenirii (la începutul lunii noiembrie). Este emblema oficială a neuitării câmpurilor de sânge. Veteranii poartă în piept macul roșu de hârtie, în special în Marea Britanie, SUA, Canada, Australia, Africa de Sud. În Macedonia de Nord și Canada macul apare pe unele monede, în Albania și Polonia este considerat neoficial floarea națională, iar în Rusia și Ucraina simbolizează victoria împotriva nazismului. Macul de câmp sau macul sălbatic a fost ales Floarea anului 2017 de către fundația Loki Schmidt din Germania, fiind considerat în pericol de dispariție pentru modul de exploatare agricolă, întrucât macul poate fi considerat o impuritate.

Fiecare floare are semnificația ei, iar un buchet poate să spună o întreagă poveste. Macul rămâne un element remarcabil în orice grădină pentru că are un mesaj secret. Tatuajele cu maci, pe care tinerii și le fac, au o semnificație interioară profundă, de obicei demonstrează o dragoste eternă și loială. Pe gleznă, la încheietura mâinii, cu miezul central negru, sau doar petale simple, macul strălucește învăpăiat.

Contradicția macului: macul nu are spini, nu are otravă în seva lui, nu știe să se apere. Oamenii l-au transformat dintr-o plantă firavă, efemeră, simplă și benefică, în ceva malefic. Apoi i-au dedicat ode, l-au așezat pe stema țării, pe monede, i-au dat importanță de floare națională și comemorativă.

Macul simplu are doar patru petale așezate în cruce care se acoperă una pe alta și are doar puterea speranței și a iubirii. Este un supraviețuitor.   

Bibliografie:

  • Mircea Eliade, Istoria credințelor și ideilor religioase, ed a II-a, Ed.Științifică, București, 1992, vol I;
  • Mircea Eliade, Ioan P. Culianu, Dicționar al religiilor, Ed. Humanitas, București, 1993;
  • Ovidiu Drimba, Istoria culturii și civilizației, Ed. Șttiințifică și Enciclopedică, București, 1984, vol.I;
  • Victor Kernbach, Dicționar de mitologie generală, Ed. Ștințifică și Enciclopedică, București, 1989;
  • Pierre Grimal, Civilizația romană, Ed. Minerva, București, 1973, vol I;
  • Stephen Fry, Mithos. Miturile Greciei repovestite, Editura Trei, 2019;
  • M.I. Finley, Vechii greci, Ed. Eminescu, București, 1974;
  • https://jurnalspiritual.eu>macul-legenda
  • https://legendeleflorilor.legenda-florii-de-mac
  • www.gradinamea.ro/povestea-florilor-de-mac

(sfârșitul ultimei părți; 06 august 2021; prof. istorie Emilia Luchian; contributor Timpul Ploiești – Artă și Comunicare; prima parte disponibilă @ https://revistatimpul.ro/timpul-ploiesti-arta-si-comunicare/macul-erou-de-legenda-1/; a doua parte disponibilă @ https://revistatimpul.ro/timpul-ploiesti-arta-si-comunicare/macul-erou-de-legenda-2)

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *