O bătaie de aripi peste TIMP_pagină de jurnal

Aș începe această pagină de jurnal cu un citat al scriitorului, prozatorului și omului de televiziune Ioan Grigorescu: “A călători înseamnă a te cunoaște pe ține însuți”. Aş continua prin a-l parafraza pe Platon în a sa cugetare aflată la intrarea Templului din Delphi, dedicată zeului Apollo: “Nosce te ipsum”“Cunoaște-te pe ține însuți”. Iar la final aș îndrăzni să fac o trimitere către o călătorie “mentală” în propria istorie genealogică și nu numai, o călătorie către “templul” sufletului fiecărui om care își developează identitatea prin aceste povestiri biografice, ce se împletesc armonios ca o cunună în salbă vie a trecutului acestui oraș, numit PLOIEȘTI.

Vorbind despre valoroasa contribuție a prozatorului Ioan Grigorescu la promovarea urbei noastre Ploiești, doresc să subliniez aportul său literar adus monografiei orașului cu ocazia lansării prestigiosului serial “Spectacolul lumii”, în care autorul prezintă monografia a peste 50 de țări și pentru care a primit numeroase distincții, una dintre ele fiind Premiul Academiei Române.

Ioan Grigorescu s-a născut în Ploiești, asemeni multor valori literare și artistice – nu voi repeta acum lista concitadinilor prețioși despre care amintește însuși scriitorul în filmul său documentar “Ploiești – orașul alb al aurului negru”, dar aș dori să schițez o cronică a filmului său prin câteva impresii de cetățean “congener” cu autorul. Aș îndrăzni să îmi exprim dorința de a continua chiar filmul monografic al regretatului Ioan Grigorescu văzut prin ochii și mintea cetățeanului de rând, ce își exprimă propria istorie biografică, ca un “corolar vivant” a ceea ce a conceput și început el.

Mai întâi, să mă prezint!

Mă numesc Laura Isabelle. Numele de familie nu contează pentru că acesta se poate schimba de mai multe ori în viață. Prenumele însă rămâne neschimbat primit fiind la botez şi, prin urmare, recunoscut de Dumnezeu. M-am născut la vremea când se culeg roadele de prin grădini, mai exact în luna septembrie. Părinții mei erau tineri și se iubeau mult când s-a întâmplat să vin eu pe lume. Spun că “s-a întâmplat” pentru că nu au planificat acest lucru, de fapt aveau multe alte lucruri de făcut la vremea aceea. Era însă perioada decrețeilor, a ceauşeilor sau cum se mai numeau la acea vreme anii `67-`70, când au fost interzise avorturile. (!!) Abia se căsătoriseră și nici casă nu aveau, stăteau cu chirie; pe vremuri “a sta cu chirie” era un mod de viață și nu un motiv de a fi arătat cu degetul ca acum, pentru că nu oricine putea fi proprietar de imobil. Revenind însă, ai mei stăteau cu chirie, dar nici măcar într-o casă, ci într-un garaj amenajat ca o cameră cu ziduri, nu din tablă, dar tot garaj rămânea. Nu știu dacă proprietarii de atunci intenționaseră să găzduiască vreun automobil, de au simțit nevoia să includă și o astfel de construcție în curtea lor, cert este că i-au găsit o utilitate mult mai rentabilă din punct de vedere financiar, pentru că în felul acesta aducea un venit în plus la bugetul familiei. Aşadar, în locul automobilului locuiam eu împreună cu părinții mei. Ce noroc pe noi, dar mai ales pe mine. Spun “NOROC” cu majuscule ca pe o personificare a sorții, nu ca pe un adjectiv locativ. De ce? Pentru simplul fapt că în curtea în care locuiam și unde am văzut lumina zilei întâia dată, se află casa în care locuia Nichita Stănescu și familia acestuia, respectiv mama și sora mai mică a poetului, Cristina Stănescu. Bineînțeles că acest lucru mi-a fost povestit de către tatăl meu mai târziu, când eu crescusem destul încât să știu cine a fost Nichita Stănescu.

În acea perioada – vorbesc de anul 1967 – Nichita era deja un tânăr scriitor care publicase câteva volume de poezii. Dar ce mă face să mă simt cu adevărat atinsă de provia divină este intersectarea drumurilor noastre. Să fi avut această șansă a fost ca și cum fusesem martor la întâlnirea cu o cometă ce apare pe axa cosmică odată la o mie de ani. Și de parcă doar intersectarea drumurilor nu ar fi fost suficient de copleșitoare pentru mine, am aflat, tot de la tata, că geniul poet Nichita Stănescu m-a legănat pe brațele lui.

Era vara anului 1968, într-o zi de duminică cam pe la prânz, iar eu mă aflam în landoul portabil pe roți (un căruț din acela mare, ce semăna cu un cufăr), în curte, lângă un pom unde mă așezaseră  părinții la umbră ca să nu mă ardă soarele prea tare. Ei, părinții mei, se aflau în camera numită generic “garaj” și pentru că nu exista o altă încăpere, mă scoseseră afară ca să aibă mai mult spațiu pentru ce aveau ei de făcut la momentul respectiv. Dormind în landou, la un moment dat m-am trezit și am început să plâng, adică să fac ce mă pricepeam eu mai bine la acea vârstă fragedă. Și cum orăcăiam eu acolo cu mult patos, probabil deranjat de zgomot dar, sper eu, probabil și de mila că nu mă auzea niciunul dintre părinții mei, iese din casa mamei sale chiar Nichita în persoană. Fără să  stea pe gânduri, mă ridică din cărucior și începe să mă liniștească legănându-mă cum se pricepea el mai bine. După câteva minute bune, iese în sfârșit și tatăl meu, moment în care îl vede pe Nichita cu mine în brațe, plimbându-se prin curte și șoptind cum fac oamenii mari un “SSSssss, hai gata, gata, nu mai plânge!!!…” Poate dacă era în zilele noastre și ar fi avut un telefon performant, tata ar fi fost onorat să facă o poză. Doamne ce aș fi prețuit acea poză!!…

Dacă fac o retrospectivă literară a operei lui Nichita, constat cu mândrie că eu m-am născut chiar în anul în care acesta a publicat trei volume importante din palmaresul său literar și anume: “Roșu vertical”, “Alfa” și “Oul și sfera”. (1967)

Sunt fiica acestui Ploiești care a fost altarul valorilor naționale, un adevărat lăcăș de “puericultură” literar, artistic și istoric. Revenind la momentul duminicii providențiale, când fără să am habar de ce am venit pe lumea asta, am fost duios mângâiată de aripa de înger a geniului poetic materializat prin omul Nichita Stănescu, zis și Nini: probabil că acela a fost momentul în care am primit și “microbul” dragostei pentru poezie şi creație, eu scriind poezii încă de la vârsta de șapte ani, vârstă la care am rămas orfană de mamă. Moartea mamei mele a căzut cu forța unui fulger peste existența mea, iar mintea mea prea crudă atunci nu a putut digera acest șoc imens care mi-a schimbat în totalitate traiectoria vieții și a destinului mult prea împovărător în cele din urmă. Cert este că primele poezii – trei la număr – le-am scris prin clasa a II-a, iar în ele îmi vărsam tot of-ul către niște zei mult prea cruzi, care aleseseră să o răpească pe mama mea și să mă lase pe mine singură.

Ca o completare a cronicii biografice concitadine cu acest oraș, vreau să mai adaug și faptul că străbunicii mei au deținut o sondă de extracție a țițeiului, ei având în proprietate și terenuri cu zăcământ de țiței în zona Buştenari, județul Prahova. Uzina “1 Mai” (ulterior devenită UPETROM) reprezenta un gigant al producției de utilaje petroliere, de extracție și exploatare a zăcămintelor, fiind unul dintre cei mai mari exportatori de sonde petroliere din Europa și chiar din lume, și care asimila 70% din salariații orașului Ploiești. Chiar şi părinții mei au lucrat în Uzina “1 Mai”, iar eu, după ce am terminat liceul, pentru scurt timp.

Ploieștiul, așa cum îl prezintă atât de frumos și chiar romantic talentatul nostru concitadin, scriitorul și realizatorul TV, Ioan Grigorescu era o adevărată perlă neagră în salba de valori culturale, economice și intelectuale ale României postbelice. Așa mi-aș fi dorit să rămână mereu dar, din păcate, ca de altfel multe lucruri care și-au pierdut strălucirea și valoarea recunoscută în trecut, a devenit o banalitate neînțeleasă pentru mulți locuitori actuali ai orașului nostru.

Cu ocazia acestui film monografic impresionant realizat de către Ioan Grigorescu, aducem mai aproape Ploieștiul de generația de astăzi a tinerilor care nu a putut trăi experiența “altor vremuri”, vremuri în care oamenii aveau timp să mai fie și Oameni cu ei înșiși și cu cei din jur, locul în care cei puși în funcții publice de conducere erau obligați să își facă datoria, căci altfel “zburau” la propriu din funcții și răspundeau pentru incompetenta lor. Astăzi, nimănui nu ii mai pasă de nimeni și de nimic, iar “nimicul” a devenit un lait motiv al trecerii efemere prin rolurile publice ale orașului nostru, ale celor care ar trebui să schimbe în bine calitatea vieții și NU în rău.

Mă consider o fiică a acestui Ploiești. Aici am îngropat rădăcinile adânci ale arborelui meu genealogic pe linia maternă, de la întâlnirea inedita cu Nichita până la legăturile cu zăcământul prețios de petrol ce animă specificul acestui oraș memorabil, PLOIEȘTI – Orașul alb al aurului negru.

Laura Isabelle Avramescu – Ploiești 18 August 2021, psiholog și contributor revista Timpul Ploieşti – Artă şi comunicare

Laura AVRAMESCU

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *