Către al Ei lemn grăitor

În ziua de 28 octombrie a anului precedent, la Praga, Biserica Sf. Arh. Mihail şi Binecredinciosul Voievod Ştefan Cel Mare şi Sfânt a fost acaparată de un incendiu devastator. Tot ce a fost agonisit pe parcursul a celor 14 de ani de la înființarea parohiei, a pierit în doar câteva ore. Asemenea unei Ființe vii, biserica a însemnat ceva pentru fiecare în parte, de aceea, fără să mai zăbovesc, pentru tot ce mi-a dăruit, cât am locuit în orașul Ei, am simțit de cuviință să-I aduc un infim omagiu :

Iubitei mele Biserici de lemn.

Mă înclin ȚIE, Biserică a Bucuriei,

….căci flăcările te-au ridicat la cer spre Cel ce te-a făurit din lemnul crucii Sale, lăsând în sufletele noastre un dor care încă mistuie….

Te-am întâlnit pentru prima oară, într-o zi ploioasă de primavără. Te căutasem în lung si-n lat, urmând aleilor pietruite din parcul Kinsky. Auzisem de tine, așa că, încăpățânată fiind din mamă, simțeam că te voi gasi. După câteva ore de lungi căutări, când aproape ajunsesem la capătul puterilor și frigul îmi acaparase trupul, te-am întrezărit printre copacii parcului. Mi te-ai prezentat ca o maică îmbracată în straie maramureșene, păzită de arhangheli si domnitori vrednici. Mi-a fost teamă de tine, așa cum îi este omului teamă de imensitatea destinului său. Si, totusi, m-ai primit ca o mama la pieptul tău si m-ai alinat de fiecare dată când umblam, fără rost, printre străini. M-ai făcut să rad, să plang, să fug și iar să revin. Mi-ai dăruit familie, prieteni si amintiri care nu vor putea fi nicicând șterse din memoria sufletului meu. Iar acum, acum te-ai ridicat prin flăcări către cer, prea devreme sau poate mult prea târziu,  precum o bătrană care si-a împlinit rostul pe pământ.

Cum aș putea, oare, vreodată, să te uit când tu ai dăruit sufletului meu cele mai tainice slujbe? Cum aș putea, oare, să trec sub vălul uitării vecerniile acelea pline de rugăciuni rostite in tihnă, la lumina lumânărilor, în liniștea si răcoarea parcului, în mirosul de tămâie, ceară si lemn bătrân? Nu voi uita cum se simtea atunci rugaciunea si cât de mult ne apropia de Dumnezeu. Cu sigurantă, lemnul tău mustea a rugăciune! 

Cum as putea, oare, uita cu ce bucurie ne primeai duminica, la sânul tau? Cum ieșea părintele din altar, inaltand Sfintele Daruri si privindu-ne cu bucuria si responsabilitatea unui vrednic păstor. Cum ne străduiam să aducem, asa cum puteam noi, laude Domnului prin cântări si rugăciuni. Eram mulți si locul era putin, dar apropierea aceasta inevitabila ne-a unit parcă si mai mult, până când am ajuns să ne simtim ca intr-o familie, unde fiecare dintre noi era de neînlocuit.

De fiecare sărbătoare a Crăciunului, te împodobeam așa cum știam noi mai bine: cu colindele celor mari si celor mici, cu scenetele copiilor noștri, cu miros de portocale si cadouri de la pruncul Iisus. Lemnul tău, cu sigurantă, miroasea a portocală si a brad proaspăt.

Cum aș putea uita și noptile de Înviere luminate de luna ce ne stătea deasupra si de straiele albe ale părintelui? De bucuria din sufletele noastre când cântam cu totii „Hristos a Înviat”, de pașii care ne purtau prin jurul tău, înconjurandu-te de trei ori; de prapurii pe care îi înălțam vitejește către cer ,încercând să îl atingem pe Dumnezeul cel Înviat. Cu sigurantă, sunetul clopotelor si cântările noastre s-au asezat, domol, printre lemnele tale.

Cum aș putea, oare, uita acel miros îmbietor al tufelor de iasomie ce te înconjurau impreună cu crinii si trandafirii săditi de femeile vrednice ale familiei tale? Cu câtă daruire si slujire te-au parfumat în fiecare vară si au dat lemnului tău mireasma unei mirese vrednice de Hristos.

Cum aș putea, oare, uita spovedaniile noastre la ceas de seară? Ecoul păcatelor rostite cu umilintă se împleteau cu cântecul greierilor si cu blândețea din glasul părintelui. În lemnul tău s-au asezat, domol, si căințele si mustrările noastre, lacrimile si speranța, păstrându-le pe toate precum un preot care păstrează, în taină, spovedania robului său.

O, tu, mult iubită Biserica! Ce ne-ai ascultat rugăciunile, spovedaniile, cântarile in prag de sarbatoare, plânsetele pruncilor si de multe ori râsetele. Da, râsetele pentru că nu ne-ai fost doar Biserică, ci si sufragerie cu masa în mijloc unde doamna Elena si doamna Maria ne ospătau cu sărmăluțe ca la mamele noastre acasa! Ah, ce greu îi venea părintelui să termine slujba de binecuvântare a roadelor cu sarmalele aburinde. Sigur lemnul tău avea miros si de sarmale, de plăcinte moldovenesti cu cartofi si ceapă, si fel de fel de prăjituri plămădite de mâini harnice.

Cum aș putea uita și botezurile pruncilor noștri, și ale lor scâncete mici, rugăciunile pline de responsabilitate ale nașilor si ale părintelui, statornice cântări „Se botează robul lui Dumnezeu, În numele Tatălui si a Fiului si a Sfântului Duh”. Câti prieteni ne stăteau aproape atunci, cu inimile pline de bucurie si sperantă pentru pruncul cel îndumnezeit, si câti Sfinti ne priveau cu bunătate din ale lor icoane. Cu sigurantă, lemnul tău a fost, de-atâtea ori, martorul minunii pogorârii Duhului Sfânt peste prunc si peste noi toti!

Mi-ai fost dragă si cu toate ale tale mici dureri: cu dealul lung pe care trebuia să îl străbatem de fiecare dată când voiam să ajungem la tine, cu lipsa căldurii sau a luminii, cu spatiul mic în care încercam să ne strecurăm cu tot cu pruncii nostri si ale lor genți cu jucării; până si cu ale tale bârne tari din pridvor cu care mai faceam cunostință, din când in cand, și care ne răpeau, pentru câteva secunde, constiința.

 Mi-ai fost dragă pentru ca ai fost mereu acolo pentru fiecare dintre noi, ca o mamă cu brațele întinse, gata să ne vindeci rănile, să te veselești de bucuriile noastre, să ne asculți si să ne îndrumi, dar, mai ales, să ne întăresti în credința că Dumnezeu ne-a adus acolo, departe de plaiurile strămoșesti, cu un rost! Un rost pe care aveam să il descoperim, mai devreme sau mai târziu!

Atâtea zile câte Dumnezeu îmi va îngădui pe acest pământ, îți voi duce dorul, dar, sper, că la sfârsitul vietii mele, să te întâlnesc din nou, în Rai, asteptându-mă la sânul tău, alături de Dumnezeu, Maica Domnului și toți cei adormiți dragi ai noștri, căci pentru mine vei rămâne mereu Biserica de Lemn în care a sălășluit Dumnezeu,

A ta fiica iubitoare.

Sursă imagine : https://www.prague.eu/cs/objekt/mista/1718/chram-sv-archandela-michaela-na-petrine

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *