Copilărie în sunete de baionetă – recenzie la filmul„Copilăria lui Ivan” în regia lui Andrei Tarkovski

Însuși titlul filmului – Copilăria lui Ivan – conferă publicului un aspect previzibil și lămurit. Fiecare așteaptă un film în care cuvântul „copilărie” să fie în simbioză cu  lexemul „joc”. Ne așteptăm să fim martorii unei copilării în care elementul inițiator – joacă – să nu lipsească. Și spectatorul va primi exact ceea ce îi cere logica umană: într-un crepuscul de mai, în mijlocul unei păduri, își face apariția un copil galeș, pistruiat, bălai, cu-n trupșor scăldat  în razele soarelui. Caută fluturi, pândește căprioare, ascultă cântul cucului, bea cu „nesațiu” apa din găleata maicii, se miră, râde, chicotește. Miroase a libertate. Totul e balsamic și feeric. Dar strigătul acut mama răscolește întreaga ambianță. Copilăria nu fost decât o filă a unui vis. Trecând pe celălalt mal, copilul galeș se transfigurează. La întâia apariție în fața soldaților, ne dăm seama că avem de-a face cu-n înverșunat. Scena în care Ivan este luat la întrebări de către soldați, zguduie orizontul de așteptare. În prestația sa, se observă o demnitate care merită discutată. Dârz, hotărât, neclintit, Ivan nu oferă nici o informație de prisos. E discret și tranșant. Imperativul „Vreau să mi se facă legătura cu Comandantul Major 51! ” nu vine din partea unui copil, ci din postura unei conștiințe vii. Din tălpi până-n creștet, Ivan e numai duh războinic. Privirea de-o gravitate acută, gesturile aprige și replicile ferme, tind să te lase fără conjuncții adversative; nici un „dar” și nici un „totuși”. Vigilență, bravură, spirit disciplinat, energie – alte atribute care-l definesc. Caracterul auster, neclintit, te conduce, involuntar, la replicile unui războinic profet : „N-ați venit să vedeți o trestie clătinată de vânt ! “ și „nici un om îmbrăcat în haine moi“. Abia când apare Holin, Ivan îsi conturează un chip infantil. Punctul nevralgic al filmului stă în momentul în care Ivan află că prietenii săi, în speță Katasonov, dorește să-l dea la o școală militară pentru a-l feri de cumplitul război. Cu un iz de nebunie, Ivan refuză. Și de data aceasta, ochii ageri și privirea arzătoare par să te înghețe. Dar ochii nu sunt ai unui copil, nu, ochii săi sunt ai unui întreg popor. Ivan e un memorial al durerii. Ca un paradox, nu trăiește el, ci în el trăiesc mama, sora, cei 8 actanți, cei uciși, toată nația. Vrea să-i răzbune. A răzbuna înseamnă a face dreptate, a restabili o dreptate care a fost încălcată. Nu e o răzbunare copilărească, sălbatică, ci, întâi de toate, e o deconspirare a răului, pentru ca nu cumva ceea ce este bun să rămână rușinat, ci rușinat să rămână până la urmă răul, clar identificat și dat în vileag. În ochii săi se află un trecut care-l obligă, dar care-l și onorează. E de-o măiestrie pedagogică pentru fiecare în parte. Gatsov, Holin, Katasonov par a fi debusolați. Se simt mici, cuprinși parcă de rușine. El, copilul, e dispus să plătească cu prețul vieții sale, ignorând vreun presupus viitor înainte. Nu-i pasă de libertatea care i se oferă, căci doar lupta îi dă vitalitate pentru a trăi. Nu știe de va birui, dar un lucru știe sigur: că trebuie să lupte. E aidoma unui războinic care știe să facă distincția dintre ceea ce e trecător și ceea ce e definitiv. Are un destin de împlinit.

Și, în fond, ce-l face pe Ivan atât de viu? De unde atâta disciplină? Cine menține acest foc al Vestalei? De sus, de la cele două entități feminine – mama și sora. De fiecare dată când le visează, Ivan se încarcă cu strădanie, curaj, har, cu acel ceva „ce nu se va lua de la el”. E de-o luciditate copleșitoare care-i determină pe toți ceilalți să tacă și să acționeze în acord cu cerințele impuse de către micul Ivan. Un loc aparte în film îl ocupă scena visului paradisiac, acel vis cu mere doldora scăpate în ploaie. Aparent, visul nu e decât o manifestare a subconștientului, o refulare care transpare în vis. Însă Tarkovski conferă acestei scene o însemnătate mult mai mare. Remarcăm aici un gest de-o aleasă semnificație: momentul când Ivan caută să aleagă cel mai frumos măr din trăsură pentru a-l da surorii sale. Alegoric, mărul prefigurează viața. Altfel spus, Ivan, căutând cel mai ales măr,  vrea să-i ofere cea mai aleasă viață surorii sale. Dar fata nu primește mărul, ci doar își privește prelung fratele. Pe aceeași linie, și apariția calului nu e deloc întâmplătoare. O parte din mere cad din trăsură, iar un cal semeț le mănâncă. Calul semnifică fatidicul, destinul. Decodificând scena, observăm că destinul înghite viața aceea căutată de Ivan și oferită surorii. Iar ploaia care se prelinge pe trupurile lor, nu prefigurează decât plânsul cerului. Un plâns care își va găsi alinare în biruința războiului și, totodată, în moartea lui Ivan. Sentimentul datoriei e dus până la sânge, jertfa sa e fără preget. Sfârșitul e implacabil. Ivan traversează malul și sfârșește prin a fi ucis de către nemți.

Sfârșindu-se filmul într-o astfel de manieră, se așterne tăcerea. O tăcere ce te determină să apeși iar pe butonul „play”, având sentimentul ambiguu că parcă ți-a scăpat ceva. Nu întâmplător, cineastul Andrei Tarkovski a pledat pentru acest nume. Citind numele invers, de la Ivan reiese Navi. Navi a trăit in sec XIII, î. Hr, și a fost un  cuceritor al Țării Făgăduinței. În Vechiul Testament, se spune despre acest Navi, că la sunetul trâmbițelor războinicilor săi, zidurile Ierihonului asediat s-au prăbușit. Fără doar și poate, Navi al secolului XX, Navi al lui Tarkovski, a cucerit Țara Făgăduinței prăbușind zidurile temutului Führer.  

Sursă imagine : https://respiro.ro/books/blog/razboiul-in-versuri-ivanovo-detstvo

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *