De ce vreau să cresc copii români într-o țară străină

Din momentul în care ne-am făcut bagajele să plecăm peste hotare în căutarea lui El Dorado și până acum 2 ani, am susținut și am crezut că noi ne vom întoarce ACASĂ, atunci când primul nostru copil va atinge vârsta școlară.

Doamne, câte frământări, câte discuții, câte liste cu argumente pro și contra, câte întrebări pe la familie, prieteni, duhovnici și câte rugăciuni ca să fim siguri că alegem ceea ce este mai bine pentru noi, pentru ele.

Acum suntem hotărâți să rămânem aici, cât timp vom simți că suntem în locul potrivit, iar când Dumnezeu ne va arăta, cumva, că e nevoie să revenim în țară, o vom face, sper, cu inima la fel de ușoară ca atunci când am ințeles că, momentan, locul nostru este AICI.

Una dintre temerile noastre legate de rămasul peste hotare era înstrăinarea copiilor noștri de ceea ce înseamnă România. Știu, pentru unii poate părea bizar faptul că de vreme ce alegem să trăim aici pentru niște înlesniri financiare, de ce nu acceptăm și faptul că această țară gazdă ne devine și patria mama? Nu o facem din dispreț sau pentru că nu am aprecia, la adevarata ei valoare, cultura si specificul țării gazdă, ci pentru că noi ne-am născut, am crescut, gândim și trăim românește.

Cum rămâne, în schimb, cu copiii? De ce nu alegem să le vorbim fetelor în limba țării gazdă? De ce le vrem românce, de vreme ce am părăsit țara și nu suntem dispuși (cel putin, momentan) să revenim în ea?

Iată câteva dintre motivele noastre:

1. Nu cred în universalitate sau „ecumenism” național, chiar cred că fiecare din noi trebuie să se indentifice cu o națiune, cu o cultură, cu o istorie, iar daca noi suntem români, vreau ca și ele să fie asemeni. Nu îmi imaginez că ele să fie altceva, pentru că ar fi ca și cum între noi ar fi un zid, o altă lume și cred că destul mă voi lupta cu aceste diferențe dintre generații, nu vreau să existe și una oferită de identități naționale diferite.

2. Pentru că, în felul acesta, nu se produce nici ruptura între generații mai îndepartate: nepoți-bunici, verișori, unchi și mătusi. În felul acesta, arborele genealogic are o continuitate firească, așa cum o vedem noi și nu se produce ruptura aceea de limbă, în primul rând, pe care nu înțeleg cum o rezolvă (sau cum se împacă) cei plecați peste hotare și care aleg să le vorbească copiilor lor în limba țării gazdă, ignorand-o, cu totul, pe cea maternă.

3. Pentru că, atât limba, cât și cultura țării noastre mi se par atât de frumoase, încât cred că, dacă pe fetele noastre le-am lipsi de acest tezaur national, ar fi mai sărace, mai inexpresive la nivelul limbajului și culturii lor generale. Cum ar putea ele, oare, să savureze o discuție cu tataie pe Whatsapp, când el le recită Somnoroase păsărele, iar ele nu știu cine este acest Mihai Eminescu? Sau cum ar putea să înțeleagă asemanarea dintre ele si șturlubaticul Nică când se cațără în cireșul bunicilor de nu v-or fi auzit niciodată de umorul lui Ion Creangă?

4. Pentru că specificul României constă in credința acestui popor exprimată atât prin manifestarea exterioara (port, limbaj, arhitectură), cât și interioară (rugăciunea, ca sa nu spun religia, ca suna prea fad in acest context), iar pentru noi e importantă moștenirea lor religioasă, căci nu vrem să le creștem în altă credință decât în aceea pe care au avut-o strămoșii noștri (și asta nu pentru o simplă perpetuare a unui tipar, ci pentru siguranța aflării în Adevăr).

5. Pentru că ADN-ul lor strigă, prin toate fibrele ființei lor, că sunt românce. N-o fi un motiv destul de puternic pentru unii, însă pentru noi e ca și cum am participa, nepăsători, la schilodirea sau mutilarea lor națională, lăsându-le în brațele unei identități străine pe care, cel mult, se vor mula, dar niciodată identifica în totalitate.

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *