Născuți în Anul Fricii

Nu suntem primii care trec printr-o pandemie. Dar suntem părinții copiilor care s-au născut în Anul Fricii. 

Departe de mine gândul de a insinua o conspirație orwelliană. Totuşi, privind totul la rece, după o minimă documentare asupra subiectului, frica rămâne deasupra, în sita prin care se scurg zilele, speranţele şi neputinţele noastre. Rămâne deasupra nu neapărat ca emoţie, ci, mai degrabă, ca instrument de control. Să fim continuu sub ameninţarea războiului sau a bolii – două capete ale aceluiaşi monstru care umbreşte un lung şir de probleme şi nedreptăți sociale.

Greu de imaginat, însă în mijlocul acestei scenete, milioanele de femei, care au devenit mame, au dat naştere copiilor lor în climatul fricii şi al absurdului. Voi naşte singură, unde voi naşte, voi purta mască şi nu voi putea să respir, dacă mă infectez, oare, îl infectez şi pe copilaş, dacă ne infectăm, ne vor separa după naştere? Şi lista întrebărilor e abia deschisă. Unul dintre răspunsurile absurde este „da”, există locuri în care după naştere copilul este dus într-o secţie a spitalului, mama în altă secție, chiar dacă NU a fost infectat niciunul dintre ei. Fără a se ţine cont de importanţa primelor ore de după naştere, ore, de altfel, cruciale în stabilirea legăturii dintre mamă şi copil. Transformând cuvintele Scripturii, aş zice că ajunge vieții absurdul ei, de ce mai țesem altul? 

Deşi, cel mai probabil, viața va arăta altfel după pandemie, totuşi, există un sfârşit al debandadei. Şi, poate chiar mai importante decât sfârşitul, sunt momentele de cotitură. Cele în care stai în salonul maternității cu ochii pe frântura de scutec alb care urcă şi coboară, urcă şi coboară pe pieptul în care viaţa pulsează cu viteză. Goneşte de parcă nu are răbdare să crească. Deschide ochii mici şi slabi care, deocamdată, văd numai lumini şi umbre, întind mâna spre chipul tău şi cer să le fii călăuză neînfricată în drumul către viaţa de afară. 

În momentele de acest fel, realizezi că trebuie să te ridici deasupra fricii. Când orele unei zile de mamă devin la fel, sau rămân îmbibate în aceleaşi griji, îţi pui mintea la contribuție şi faci din fiecare gest sau eveniment mărunt o sărbătoare. 

Azi, fiul meu a mers, pentru prima dată, singur-singurel din colţişorul lui de joacă până în hol. Un viteaz, cucerind lumea lui mică, mă învaţă să păşesc şi eu, măcar cu ochii minții, mai departe decât ne dăscăleşte duhul acestor vremuri că avem (ne)voie să păşim.

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *