Luceafărul / Vesper (5/6) – Mihail Bantaș (1890-1959) – poet, traducător / poète, traducteur

Mihai Eminescu

în tălmăcirea lui

Mihail Bantaș ©
Mihai Eminescu

par le truchement de

Mihail Bantaș ©
Luceafărul (5/6)

Porni luceafărul. Creșteau
În cer a lui aripe,
Și căi de mii de ani treceau
În tot atâtea clipe.

Un cer de stele dedesubt,
Deasupra-i cer de stele –
Părea un fulger nentrerupt
Rătăcitor prin ele.

Și din a chaosului văi,
Jur împrejur de sine,
Vedea, ca-n ziua cea de-ntâi,
Cum izvorau lumine;

Cum izvorând îl înconjor
Ca niște mări, de-a-notul…
El zboară, gând purtat de dor,
Pân’ piere totul, totul;

Căci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaște,
Și vremea-ncearcă în zadar
Din goluri a se naște.

Nu e nimic și totuși e
O sete care-l soarbe,
E un adânc asemene
Uitării celei oarbe.

– „De greul negrei vecinicii,
Părinte, mă dezleagă
Și lăudat pe veci să fii
Pe-a lumii scară-ntreagă;

O, cere-mi, Doamne, orice preț,
Dar dă-mi o altă soarte,
Căci tu izvor ești de vieți
Și dătător de moarte;

Reia-mi al nemuririi nimb
Și focul din privire,
Și pentru toate dă-mi în schimb
O oră de iubire…

Din chaos, Doamne,-am apărut
Și m-aș întoarce-n chaos…
Și din repaos m-am născut.
Mi-e sete de repaos.”

– „Hyperion, ce din genuni
Răsai c-o-ntreagă lume,
Nu cere semne și minuni
Care n-au chip și nume;

Tu vrei un om să te socoți,
Cu ei să te asameni?
Dar piară oamenii cu toți,
S-ar naște iarăși oameni.

Ei numai doar durează-n vânt
Deșerte idealuri –
Când valuri află un mormânt,
Răsar în urmă valuri;

Ei doar au stele cu noroc
Și prigoniri de soarte,
Noi nu avem nici timp, nici loc,
Și nu cunoaștem moarte.

Din sânul vecinicului ieri
Trăiește azi ce moare,
Un soare de s-ar stinge-n cer
S-aprinde iarăși soare;

Părând pe veci a răsări,
Din urmă moartea-l paște,
Căci toți se nasc spre a muri
Și mor spre a se naște.

Iar tu, Hyperion, rămâi
Oriunde ai apune…
Cere-mi cuvântul meu de-ntâi –
Să-ți dau înțelepciune?

Vrei să dau glas acelei guri,
Ca dup-a ei cântare
Să se ia munții cu păduri
Și insulele-n mare?

Vrei poate-n faptă să arăți
Dreptate și tărie?
Ți-aș da pământul în bucăți
Să-l faci împărăție.

Îți dau catarg lângă catarg,
Oștiri spre a străbate
Pământu-n lung și marea-n larg,
Dar moartea nu se poate…

Și pentru cine vrei să mori?
Întoarce-te, te-ndreaptă
Spre-acel pământ rătăcitor
Și vezi ce te așteaptă.”
Vesper (5/6)

Vesper partit en étendant
Ses ailes, et des routes
D’un millénaire, en un instant
Il les parcourait toutes.

Un ciel d’étoiles au-dessus,
Dessous, un ciel d’étoiles
Un éclair ininterrompu,
Tel Vesper se dévoile.

Il voit du chaos de la nuit
Comme au début du monde
Des lumières autour de lui
Surgir comme d’une onde.

Et passe à travers cette mer
D’étoiles à la nage,
Jusqu’à ce que tout dans l’éther
Périt sur son passage.

Car son désir le mène hors
Du temps et de l’espace,
Où connaître est un vain effort
Puisque rien ne s’y passe.

Il n’y a rien, et, malgré tout,
Cette soif qui l’anime
Est une sorte de remous
Qui le pousse à l’abîme.

– « Du faix de l’immortalité
Délivrez-moi mon père,
Gloire à vous dans l’éternité
Par la nature entière.

Accordez-moi un autre sort,
Où mon cœur me convie,
Ô vous, dispensateur de mort,
Source de toute vie !

Reprenez-moi l’éternité
À tout prix, mais que j’aie
Au moins, comme l’humanité
Une heure d’amour vraie !

Seigneur, je suis né du chaos
Dont vous étiez le centre,
Et je suis sorti du repos,
Laissez-moi que j’y rentre ! »

– « Vesper, dès le commencement
Du monde au ciel tu veilles,
Et tu voudrais qu’en ce moment
J’éteigne une merveille ?

Tu veux devenir être humain,
Mais périssent les hommes
Qu’il en naîtra d’autres demain,
Aussi mortels, en somme !

Eux seuls se forgent vainement
Des idéals tout vagues –
Des vagues en disparaissant
Font place à d’autres vagues.

Ils craignent leur mauvais destin,
Croient à leur bonne étoile,
Mais nous, la mort voudrait en vain
Nous couvrir de son voile.

Du sein de l’éternel passé
Vit l’être qui s’achève,
Tandis que le soleil couché
Le lendemain se lève.

L’homme se fie à l’avenir
En vain, la mort le presse,
Car tout mortel naît pour mourir
Et meurt pour que l’on naisse.

Mais tu te lèveras toujours
Si le soir tu te couches.
Veux-tu, créé du premier jour,
La sagesse farouche ?

Veux-tu le don de la chanson
Pour charmer les montagnes
Les forêts jusqu’à l’horizon,
Les îles, la campagne !

Ou bien tu veux faire régner
La justice sur terre ?
Je te la donne à gouverner
Comme empereur austère.

Te donner des forêts de mâts,
Des troupes invincibles
Pour dominer tous les climats ?
Mais la mort, impossible !

Retourne vers la terre un peu,
Puisque tu la préfères,
Afin de voir à quoi tu peux
T’attendre sur la terre. »

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *