Tînăr scriitor

„Haideți, cîntecele mele, să vorbim despre desăvîrșire –/ O să ne facem cam antipatizați”, citeam din Ezra Pound. Și mai zicea: „Să ridicăm armele-mpotriva acestui ocean de nerozii” și „împotriva acestui ocean de vulgarități” și „împotriva acestui ocean de imbecili”. Pomenea ceva despre „toți literatorii ăștia Bulmeniani”. Eram în „țara cactusului”, „tărîmul pustiu”, cum spunea T.S. Eliot. Mă aflam la capătul lumii, trăiam printre bulmeniani, nu ne știam viitorul.

Tînăr scriitor?
De ce să scrii?

De-aia! Pentru cine? Pentru mine și alți cîțiva. Pentru mine ca să mă descîlcesc, să descîlcesc lumea din mintea mea, s-o transform în perpetuu Joc. Altfel, sigur, nici o șansă de publicare, cum nici pentru prietenii mei. Și ce dacă? Sau… cine știe?, poate peste 10 ani. Îmi dădea mîna, aveam 20 și ceva. Optzeciștii aveau, unii, chiar spre 40, iar cei mai mulți nici gînd să-și vadă vreo carte apărută. Și erau buni, erau ai naibii de buni.

Dădusem niște poezii pentru o antologie colectivă, era o condiție obligatorie dacă visai vreodată la un volum doar al tău. Așa mergeau lucrurile la sfîrșitul anilor ’80. Eu și prietenii mei, Andrei, Marius, Caius, cînd am încercat, am fost refuzați, dar nu ne-am mirat. Mai întîi de un nene, apoi de un juriu de poli-politruci culturali, apoi nici n-am mai încercat. Nu meritam să fim publicați! Nu meritam, că nu corespundeam. Ăștia necorespunzători trebuiau pedepsiți! Amînați. Pînă cînd îmbătrînesc. Și se cumințesc. Scriam aiurea, eu despre „plictiseală” (cum, mă, te plictisești în țara avîntului, a heirupului?), Caius despre „ceață” (cum, mă, nu vezi lucrurile clar în epoca de aur?), Marius despre puterea cea mare a puterii mici (ea poate răsturna carul puterii mari!) și Andrei despre… „hardughia” în care ne țineau închiși, amestecați cu alții, cu ușile blocate, să nu ieșim din peșteră. Dar noi, acolo în peșteră, aveam cărțile și filmele și, mai ales, ne aveam unii pe alții. Și cînd, după ’90, am ieșit din peșteră, umbrele colorate ale Iluziei erau mai înalte, mai intense decît palida lume din afară, spre care ne îndreptam cu atîta speranță, ca niște răcani nenorociți scăpați de armată spre adevărata lor casă. Dar mai e pînă atunci, sîntem abia în ’85.

Prima dată am încercat în singurul loc în care mai era o speranță, la Editura aia, Litera, poate cine știe? Publicau acolo mai toți refuzații. Salonul refuzaților! Reușiseră optzeciștii să scoată două antologii, Aer cu diamante și Cinci. Poate reușim și noi, ne gîndeam. Era frumos să fim împreună în aceeași carte. Cartea prieteniei. Doar noi patru.

M-am dus la redacția editurii, cu Caius. Un nene, așezat pe un scaun, ne-a spus că noi… pas. Primul argument al lu’ nenea a fost că nu eram metaforici. Băi, nene, nu sîntem deloc metaforici! Îs destui prin bătătură, o formă de-a tăcea din gură! De-a te face că ești și tu pe-acolo cu-o-nfloritură. Dar noi eram politicoși, aveam argumente estetice, pe cele etice le țineam pentru noi. Cum să-i zici lu’ domnu’ dă pă scaun că tocmai asta era bătălia noastră, să scăpăm de mincinoasa, obeza metaforă care ocolea adevărul înconjurător, ăla de toate zilele, de se vedea cu ochiul liber și se simțea cu pielea, nasul și stomacul. Mintea sîngera, în felul ei. Ne salva frumusețea. Ea exista. În ochiul nostru era. Ne salva prietenia, care e ceva mai mult decît ce se întîmplă între oameni, e ceva în care întotdeauna pe lîngă doi mai e și al treilea, Îngerul Prieteniei. Pe lîngă trei e și al patrulea. Pe lîngă patru e și al cincilea. Și tot așa. Noi eram patru.

Și ne explica nenea ce e metafora, cum stă treaba, bătea cîmpii în fața unor puști de 19 ani, ne lași? Sau poate aveam 20. „OK, am zis și-am îmbătrînit”, scria Sandu într-o poezie de-a lui. OK, am zis. Mai bine că nu ne publică nenea ăsta. Și uite-așa n-am îmbătrînit. Și ne-am luat manuscrisul și Caius a trîntit ușa. A tîntit-o tare. El care era, altfel, un băiat educat. A trîntit-o așa tare că m-am speriat.

Ce facem noi, măi băieți? Îi lăsăm pe-ăștia să ne-nchidă gura chiar de tot? „Dacă n-ai cu cine vorbi, se scrie”, deviză de la cel care vroia să tragă și podul de la mal, închis în locuința lui (lacustră). Dacă n-ai cui arăta, se scrie. Dacă ești singur și vulnerabil, se scrie, dacă n-ai încotro, se scrie! Dar noi ne avem unul pe altul. Eu scriu pentru voi, băieți, pentru voi. Nimic nu se compară cu mințile voastre strălucite, cu voi!

Puteam aștepta. 20 de ani, cum făcuseră băieții ăia din Tîrgoviște, Radu (Petrescu), Mircea Horia (Simionescu) și Costache (Olăreanu), prin legămînt. S-au ținut de legămînt două decenii. Ce fază! Puteam aștepta (ce?, nu puteam?) și, mai ales, puteam să ignorăm așteptarea. Scriam pentru niciodată. Pentru totdeauna. Uneori, niciodată și totdeauna sînt unul și același lucru.

Stăm și noi pînă facem 40. Avem treabă. Cînd noi o să avem 40, Ceașcă o să aibă 88 de ani. Iar cînd noi o să avem 50, el o să aibă 98. Iar cînd noi o să avem 60, el o să aibă 108. Să așteptăm pînă la 60 de ani! Hai că rezistăm! Și, pînă atunci, ne vedem de ce trebuie. Sîntem copiii Lumii, mintea noastră se plimbă prin spații și timpuri. „Ce, ți-e foame?” „Mănîncă baloane” (așa ziceam cînd eram mici). Sîntem împreună. Cărțile noastre niciodată, probabil, publicate vor fi și despre efectul acestui miracol care se numește prietenie.

Scriem unul pentru altul. Și asta e deajuns. Nu vrem nimic de la nimeni. Să nu vrei nimic, ce eliberare! Nimic poate fi un cuvînt magic. Te dezleagă. Te eliberează. Să renunți la cele ademenitoare! Să renunți… Ce ușurare!

Ce-ar fi să scriu la Cartea Renunțării toată viața?, îmi trecea prin minte. Și ce titlu frumos, nu?, voi ce credeți, băieți? Cartea Renunțării.
Doar Renunțarea/ Aduce Eliberarea.
Doar Renunțarea/ Produce Enunțarea/ Cea nouă.
Pace vouă, tovarăși!
O, Returnare!/ Viitor proiectiv/ Doar tu mă faci activ.
Porni-voi pe cărarea mea/ Lăsa-voi tot în urma mea/
Mă voi simți pe dinafară
Cu Semnul Renunțării – semn regal –/ Eu alunga-voi/
tot ce umbrește Calea./ Și Răului îi spun doar: VALEA!

Prin lume îi găseam pe cei de care avem nevoie. Erau cel mai aproape, la distanță de-o mînă întinsă spre un raft. E bine să nu fii singur, mai ales cînd ești tînăr scriitor. Ai nevoie de prieteni. Prieteni imaginari. Dădusem peste o carte, Darul lui Humboldt. Citisem acolo ceva ce am regăsit după 10 și apoi 20 de ani, deschizînd din nou, volumul cel vechi, fiind însemnat pe margine, cu creionul. „Nobila idee de a fi un poet american l-a făcut desigur de multe ori pe Humboldt să se simtă un zănatic, un băiețandru, un clovn, un neghiob. Duceam o viață de studenți boemi într-o atmosferă de jocuri și de distracții. Poate că America nu are nevoie de artă și de miracole interioare. A avut parte de prea multe miracole exterioare. S.U.A. a însemnat o operație grandioasă, cu adevărat grandioasă. Și cu cît a însemnat mai mult ea, cu atît am însemnat mai puțin noi. Așa încît Humboldt se comporta ca un cetățean excentric și caraghios. Dar din cînd în cînd se producea cîte o întrerupere în excentricitatea sa, și atunci se oprea si cugeta. A încercat să se detașeze de această lume americană (și eu am încercat așa ceva)”.

„Nobila idee de a fi poet american”… Poet român? Poetă română (sau româncă?). Cum sună… nobila idee? Altfel, da, și noi zănatici, băiețandri (eu fată), niște caraghioși. Duceam o viață de studenți, chiar și după ce s-a terminat cu studenția. Jocuri și distracții? Dar jocurile și distracțiile aveau întotdeauna un sîmbure amar în ele. Nu știu de ce. Să fi fost din cauza vremurilor? Să fi fost ceea ce numim luciditate? Altfel, ne plăcea grozav de mult să dansăm. Dansul e uitare de sine, cred că de-asta ne plăcea. Cel puțin mie de-asta-mi plăcea. Boemă? Nu! Boema nu ne atrăgea. Boema era a generațiilor anterioare. Nu erau rebeli pe față și nici anarhici, oamenii boemei, erau doar distruși. Viața ca artă? Arta e de multe feluri… Căscam gura la poveștile prietenului nostru mai mare cu 10 ani, Sandu. Înșira istorii ale distrușilor, anecdotică. Se amuza. Nu era amuzant. Era înfricoșător. Povești triste. Nu ne ardea de rîs, chiar dacă rîdeam. Oricare ar fi putut fi o secvență din viitorul nostru. Bine, dacă rîdeam, rîdeam și de noi (cei din viitor, păi, ce? sîntem scutiți?). Oricum, mai bine cu distrușii decît cu așezații. Doar că nu simțisem nevoia să căutăm lumea lor, nici măcar băieții, cărora alcoolul le-ar fi deschis calea. Mai bine, nu… Și totuși, unul din eroii noștri era Zacharias Lichter, boem și filozof, din cartea aia de care nu mai știu cum făcusem rost. Evlavie (vorba lui Mateiu) pentru Distrușii Singulari. Eram excentrici fără să vrem. Tinerețea însăși era excentricitate în parcarea aia geriatrică, mare cît o țară. Să fii poet era oricum excentric. Și poate chiar caraghios. Opus de(h)mersului serios. Fii serios! Fii serioasă, măi, fată! Angajează-te undeva de unde să ieși la pensie. Lasă-te de prostioare! Și o voce interioară îmi tot repeta: „Să faci și tu metaforioare în plină subdezvoltare?”. O repetam și băieților. Andrei zicea: „bag-o într-un poem”. De cîte ori îi plăcea ceva zicea asta și rîdeam toți patru. Ei, bine, ce zicea Andrei a ajuns într-un poem de-al meu. După cum îndemnul lui a ajuns la el în poezie. […]

„A încercat să se detașeze de aceasta lume americană (și eu am încercat așa ceva).” Humboldt, adică, a încercat, dar și discipolul lui, Citrine. Și eu am încercat, și noi am încercat să ne detașăm de acea lume românească.

Ce și cum să scriem? Îl văd înainte pe Ferdinand (din filmul Pierrot le Fou) imitîndu-l pe Michel Simon: J’ai trouvé une idée de roman. Ne plus décrire la vie des gens mais la vie toute seule; ce qu’il y a entre les gens, l’espace, le son et les couleurs. Je voudrais arriver à ça. Ferdinand, unul de-al nostru, cum ar veni, prin care vorbea Godard. De la Godard înveți multe dacă vrei să scrii literatură. Am găsit ideea unui roman. Dar în roman tre’ narațiune, nu? Nu! Să nu descrii (doar) viața oamenilor, ci să scrii despre tot ce e între ei, în afara lor, deasupra lor, dedesubt. Despre sentimente în care există idei (avea dreptate, Ferdinand, să spună asta). Despremineașvreasăscriudespretine. „Și cum să scrii? Cum?” „Uite-așa bine!” […] Și narațiunea? Narațiune fără rațiunea care împarte totul în rații. Raporturi în mintea ta – mișcarea or care produce mutații. Mutability. Lumea vorbește prin tine, găsește un istm. Legătura dintre Lume și Lume ești. Anume te alege. Legere. A citi. A te adînci în Cartea lăuntrică, despre care vorbește Proust undeva. Și începi s-o traduci. Să fii un mare traducător. Un fidel, răbdător traducător al tău.

(din volumul Il faut tenter de vivre, în pregătire)

Ilustrație: Valeriu Mladin

Publicat în PrintRecomandat0 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *