,,Ține bine!”

Ciprian MĂCEȘARU

XXX

mănânc mere

cu sâmburi cu tot

sâmburii ăștia

am auzit

conţin un pic de

cianură

XXX

„Ține bine!”

zicea mama

și-și înfigea

pumnii în cocă,

mă sălta apoi

cu tot cu lighean

până în dreptul

ochilor ei albaștri

și mă simțeam

ca Neil Armstrong

privind spre Pământ.

XXX

La Revoluție

aveam 13 ani,

mama m-a încuiat

în casă și a plecat

să-l salveze pe tata –

a fost ultima lor

poveste de dragoste.

XXX

În 2000 nu s-a terminat

lumea, nici în 2012, dar tu ai

început să uiți, tată. De câte ori

te vizitam, mă priveai cu uimire:

„Bă, ce-ai chelit! Și dă barba aia

jos că te îmbătrânește”. Te împuținai,

începusei să semeni cu un bebeluș uriaș,

după ce ți-ai rupt șoldul și nu ai mai mers,

te-ai transformat ușor-ușor într-o carcasă

care respiră. „În ce an suntem, tată?”

„În 1994”, ziceai, iar în mine licărea

scurt o speranță: că ne vom strânge

iarăși în brațe, țopăind și urlând,

când Hagi va marca, în meciul

cu Columbia, o nebunie de gol.

XXX

M-au sunat de la cimitir, tată,

ai făcut ce-ai făcut şi-ai înălţat

bălăriile de pe mormânt atât de mult,

încât, din cauza lor, o parte din oraş

nu se mai vede, le-ai hrănit bine, tată,

cu seva ta, cu ura ta, recunosc, nu te

mai credeam capabil de vreo ripostă,

eşti tare, tată, războiul continuă, duminică

trec pe la tine cu foarfece, săpăligă,

mănuşi, ce să fac?!, nu-mi permit să fiu

amendat, primăria e cu ochii pe mine,

i-ai mituit, tată, le-ai dat de băut şi acum

mă vânează?!, toată lumea îmi spune că

erai un tip plin de viaţă, de unde rezultă

că problema-i la mine, că n-am fost în stare

să te iubesc, numai că nu e aşa, dar ce sens

mai are să spun, să explic?!, duminică vin,

o să smulg buruiana din tine, să te smulg

şi pe tine de-acolo nu pot, rămâne să ne

războim astfel, tu de acolo, eu de aici,

încă de-aici, tată, încă de-aici.

XXX

Pe Lascăr Catargiu, în plin

centru al Capitalei, mă loveşte

un miros puternic de struguri –

ridic privirea şi văd în curtea

de-alături o viţă de vie. Îmi

amintesc dintr-odată de tine,

tată, de viţa de vie de la Buştenari,

de dealul abrupt, ca dintr-o pictură

naivă, pe care abia reuşeam

să-mi menţin echilibrul, singura ta

moştenire, deh, ai fost cel din urmă

copil, al unsprezecelea, altceva n-a

rămas… Îmi amintesc de sacii de nylon

în care căram şi inevitabil storceam toţi

strugurii… De poşirca pe care o lăudai

ca pe a opta minune a lumii… Ce

apucături ai, tată, să mă faci

să plâng dintr-un fleac.

ne întorceam acasă

de la târgul de carte,

tramvaiul 41 se clătina

ca o sticlă goală de vodcă

sub talpa unui bețiv și mi

se părea că ești, cu năframa

ta neagră strânsă pe cap, o

cehoslovacă din anii ’60

aducând într-o sacoșă niscai

iubire și brânză, niscai salam

și visuri respirând încetișor

ca niște șoricei adormiți

printre câteva cepe

te aștept la gang și-ți car sacoșa

te mângâi pe fund când urcăm scara în bloc

când plouă te scot în balcon și dansăm

dar într-o zi vom muri

seara,

când deschidem fereastra,

dau buzna în casă bulgări

dolofani de pământ.

punem pământul pe piept,

mai mult și mai mult,

devenim rezistenți.

vom fi campioni mondiali,

antrenați pentru ce e mai rău.

nu vom muri niciodată,

vom trece ca road runner

prin tunelul pictat pe o stâncă

de coiotul naiv.

Publicat în Fără categorie, Print MDRecomandat0 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *