Dacă mi-ar fi spus cineva, acum 40 de ani, că vom mai discuta și vom mai teoretiza în secolul XXI despre autonomia esteticului, aș fi izbucnit în râs. Pentru generația mea, lucrurile sunt, deja, bătute în cuie. Și poate că tocmai evitarea sofisticată, dar intransigentă, a unei probleme de secol XIX a scutit-o de ridicol. Știu că ce am să spun nu va suna tocmai bine în urechile noilor ideologi și ale teoreticienilor, dar am s-o fac. Poezia „generației ’80” mai stă în picioare tocmai pentru că a rezolvat coerent, într-o perioadă mult mai puțin favorabilă, această chestiune. Doar că nu vorbim aici de o generație, ci de un cârd de artiști la care ne raportăm, în toate disciplinele. Dar, cum cred că la literatură mă pricep ceva mai bine, asta-i partea la care am să apelez mai des.
S-o iau cu începutul. Din capul locului aș vrea să-ți zic că autonomia esteticului nu e vorbă goală, dar nu e nici ceea ce crede lumea. Anii ’70 și ’80 românești au fost dominați de „autonomia esteticului”, exact în aceeași formă în care o discutăm acum, dar cu semn schimbat. Partidul se scuturase de proletcultism, voia artă adevărată. În loc de „trec rânduri, rânduri, muncitorii” și „agresor american”, voia acum ceva cam ca lucrul în sine, frumos, nobil în aspirații, clasic în exprimare, elegant și de bun gust, cuminte, decent și, desigur, situat într-un paradis neprecizat (vag comunist), desprins de mundanul vulgar. Ce mai, partidul voia autonomia esteticului, așa cum o discutase Maiorescu la mijlocul veacului anterior. Partidul se orienta instinctiv, ca un animal rănit, spre evitarea unei realități tot mai neplăcute. Nu se mai putea sprijini în lăbuțele fracturate și, cum să-ți zic, nu prea mai avea alte lăbuțe de sprijin, nici economic, nici politic și nici social. Realitatea trebuia, așadar, alungată. Revistele literare erau pline de texte în care cerul, stelele, păsările, fânul, neînceputul, nesfârșitul, eternitatea, dorul, profunzimea, incongruentul, ba chiar și osmoza dănțuiau pe kilometri de hârtie. În fond, partidul înțelegea, vai, autonomia esteticului cam cum arată și azi discuția despre cel al cărui nume nu-l rostim. Prin autonomia esteticului în comunism înțelegem eludarea concretului și a meandrelor sale. Ca și cum nu ar fi trecut timpul. Sau ca și cum ar fi trecut de pomană. Neînțelegerea istorică a unui fenomen condamnă oamenii să retrăiască, tragic și ridicol, istoria. Cam așa și cu strigătele unei anumite părți a literaturii, că „esteticul” e mort, că estetizanții sunt dușmanul care nu numai că trebuie lichidat, dar trebuie să devină exemplul perfect al drumurilor înfundate. E ciudat că se ceartă cu un curent ideologic nu numai mort de vreo 50 de ani, dar care nici n-a trăit vreodată, visând, în secret, la arta militantă a anilor ’50.
Eu cred că nu există vreo autonomie spațio-temporală a esteticului decât, eventual, în secolul XVIII francez și în dictaturi (parțial). Și nici măcar acolo. Cu alte cuvinte, esteticul, așa cum îl promova Maiorescu (dar, vai, de ce ne întoarcem la el, că era un simplu ucenic vrăjitor într-ale esteticii, nu artist), ca expresiune impersonală a bla-bla, nu există. De la statuia faraonului (stânga modernă m-ar urechea, „de ce nu zici de scribul ascultând porunca?”) la Ghilgameș, nu e nimic autonom în operele pe care le admirăm. Nici, o să râzi, în Gânditorul de la Hamangia, nici în Muzele neliniștitoare. Dimpotrivă, eu, unul, văd și epoca, și intenția, și o înțeleg chiar foarte bine. Stai, că ne încurcăm! Păi nu tu susțineai contrariul, în discuțiunea noastră? – presupun că deja te freci la ochi. Nu. Susțin și acum autonomia mizerabilului estetic, doar că o înțeleg cu totul diferit.
Dacă te gândești, totul pleacă de la o eroare de interpretare sau de formulare a lui Aristotel, care credea că arta aduce liniștea, ataraxia, pacea. Și lumea teoreticienilor a ținut-o așa gaia mațu, respectuos, cam 2000 de ani, în ciuda observației directe că publicul receptor râdea, plângea, ofta, strângea pumnii, fluiera – făcea de toate, numai indiferent, calm și împăcat cu sine nu era. Dar așa e în lumea noastră. Notorietatea bate observația directă. Prestigiul acoperă realitatea. Bun. Cu atât mai rău pentru realitate.
Oricât ne-am strofoca, epoca transpare întotdeauna în obiectul artistic, iar tocmai lipsa de specific, caracterul universal și impersonal, non-aderența la realitate, mode, prejudecăți, contexte etc. condamnă, ptiu, estetic!, o astfel de „operă”. Cum așa? Păi, nu te cam contrazici, stimabile? Nu ești tu cu autonomia esteticului?
Ba da, dar nu cum se discută la noi, în încă frumosul secol XIX românesc. Să explic. O să te iau pe departe. Imaginează-ți, dragă Iulian, că noi dăm afară din viața noastră tot ce e „lumesc”, tot ce e străin eului, sinelui, esenței filosofice… (nu căutăm, adică, autonomia esteticului, neîntinată de context?). Adică părinții, copilăria, prietenii, casele, nopțile, bolile, temerile, iubirile ridicole, eșecurile, profesia, accidentele, catastrofele și câte și mai câte. Să rămână eul acela profund, misterios, adevărat, magic, dar despre care nu ai nici ce să zici, nici ce să comunici. În afara contextului, el, dacă există, nu are ce să spună. E gol, închis și singuratic. Ai văzut vreodată o monadă vorbind? Hai, că sună ca un banc. Așadar, contextul e cel care ne face și oameni, și artiști, și impostori. Adică luăm, fiecare, bucăți și bucățele din realitatea înconjurătoare (ori din limbaj, ceea ce e totuna) și le modificăm, le transmutăm și obținem ceva nou. Obiectul artistic, ăla care bucură, care provoacă o reacție emoțională intensă și personală. Mai ales personală, și ai să vezi de ce insist pe acest termen, singurul cu adevărat valabil.
Istoria artei e însă mai plină de rateuri decât de capodopere (nu în sensul clasic, ci acela de obiecte pe care le poți aprecia și după o sută sau o mie de ani, care au încă o funcție estetic expresivă, dincolo de cea funcțională), e mai plină de impostură, de kitsch-uri, în fine, înțelegi ce vreau să zic. Ei, abia cu o astfel de privire de ansamblu încep eu să îmi pun cu adevărat problema autonomiei esteticului. Așadar, pentru mine, esteticul nu exclude (nu are cum) realitatea fizică și simbolică a diverselor epoci. Subiectul artistic procesează obiectul artistic cu materialul clientului (realitatea și virtualitatea înconjurătoare). Doar că rezultatele sunt tare diferite, nu ca în producția industrială. Așa cum sunt bucătari geniali, bucătari buni și bucătari mizerabili, meșteri și cârpaci, șmecheri și intuitivi – în toate domeniile –, la fel și în artă există diverse grade de realizare a obiectului final. Însă toți autorii lor, indiferent de poziție socială, notorietate, bani sau construcție psihologică, visează gloria, nemurirea. Aici apar strategiile de promovare. Nu râde, citește-nainte.
Și tot de aici intervin, vai, teoria și aparența teoretică, amestecul conceptelor și presiunea ideologică. Mai ții minte expresia celebră „viața mea e un roman”, prin care veleitarii sau grafomanii încearcă (și uneori reușesc) să-și impună producțiunile pe piață? Aici e confuziunea, stimabile. Arta e cântărită cu măsurile realității, ale faptelor, ale ideologiei, ale corectitudinii sau cu ale paseismului „estetizant”. Judecata e greșită din start și pe ea se sprijină, ca pe niște broaște țestoase, „viața mea e un roman”. Nu, nu e un roman, deși ar putea deveni, însă sunt 99% șanse să nu fie vreodată. Pentru că nu subiectul face obiectul, oricât de pasionant sau de adevărat ar fi. Nu ideile sunt valoroase în artă, ci devin valoroase odată ce sunt duse în spinare de un mecanism funcțional estetic. Dar, dacă ideile exprimate ne convin, obiectul (non)artistic e brusc promovat, lăudat, impus ca „model”. E adjudecat de comunități, devine monedă de schimb și armă de atac. Dacă realitatea sau realismul unui roman sunt de notorietate, nimeni nu mai e interesat de cum comunică sau cum construiește obiectul respectiv. E bun și gata pentru că esteticul nu contează, e a cincea roată de la căruță, e apărarea retrograzilor, eșecul celor ce nu au cum să înțeleagă noile retorici. Doar că noile retorici nu se deosebesc cu nimic de cele vechi, folosesc aceleași legături dintre cuvinte și idei, chiar dacă ideile se schimbă. Structurile retorice nu se schimbă, vocabularul, da, de aia trăim iluzia unei invazii conceptuale. Prin urmare, dacă spun că nu-mi place un anumit obiect artistic, sunt automat nu numai bătrân, obtuz, boomer, depășit etc., ci și un reacționar. Așa o fi? Poate. Nu e imposibil. Dar numai dacă judec cu instrumente ideologice, extra-estetice, sau dacă judec exclusiv cu instrumentele vechi ale autonomiei esteticului. Singura apărare ar fi în cazul ăsta „gusturile nu se discută”, doar că eu nu marșez la asta. Gusturile se discută, de la un anumit nivel al cunoașterii și competenței și, mai ales, se personalizează. Sunt netransmisibile și inexplicabile, dar numai până la un anumit punct. Punctul în care ești sau nu preocupat real de obiectul disputei, dacă ai în spate o cultură a obiectului (obiectelor) respectiv(e), care îți permite să faci abstracție de gust.
Cu alte cuvinte, când înlături din judecata unui obiect artistic componenta estetică, ca fiind un obstacol, atunci vine o întrebare simplă: de ce să mai scrii roman, poezii, o piesă de teatru, în loc să scrii un articol de fond, o opinie, un manifest? Nu sunt același lucru, dacă emoția nu contează? „Cetitor, deparazitează-ți creierul…” nu mai are, azi, valoarea de manifest (decât pentru istorici), deși chiar asta a fost, chiar al unui poet autentic, ăsta-i șpilul. Forma poetică a rămas. O fi blestemata de autonomie a esteticului, strecurată printre versuri? O fi fost partea aia inutilă, aia care oferă satisfacții (ptiu!) estetice? O fi fost o viziune personală și originală? Însă, dacă e să luăm lucrurile la bani mărunți, cred că manifestul lui e mai puțin mișto, acum, decît O mînă șterge zarea: adoarme în fața pleoapelor / Desparte lumina dinăuntru de lumina de-afară.
Îți mărturisesc că așa înțeleg eu strădania tuturor poeților (tineri și netineri) de la noi, ca pe o căutare îndârjită a unei voci proprii și originale, distincte și recognoscibile, în contrast estetic cu ideile sau ideologiile de care aparțin și care pot forma lesne un decalog în care se scaldă comunități sau bule. În discuțiile din ultima vreme, valoarea estetică a fost lăsată la coadă și de cei care vor să răpună fiara, și de cei care vor s-o împingă-n față. Cu puține excepții, desigur. Or, eu cred că abandonarea dezbaterii legate de valoare e păguboasă rău, fundătura ei e propaganda. Visul propagandistului de a fi recunoscut ca „hartist” nu e departe. Deși orice discuție pe valoare e a dracului de discutabilă, tocmai pentru că are ca punct de pornire nemărturisit plăcerea, vai!, estetică.
Pe scurt, poți să scrii despre orice: despre revoluție, feminism, daci liberi, pedofilie, țigani, portocale, pule și pizde. Nu există subiecte tabu. Pe mine nu mă deranjează cuvintele (ar fi și culmea, tocmai eu, care am fost pus la colț fără drept de apel), da’ mă zgârie folosirea lor anapoda, aleatoriu, fără un minim efort, la plezneală. Că e bine să le pui, să nu lipsească. Ia dă-mi lista cu revendicări, lipsește ceva? Asta chiar mă scoate din sărite și îmi aduce aminte de vraja dezlănțuită în mase de suta de lei a lui Adrian Păunescu. Și, ca să nu ieșim din scandal, dau un exemplu foarte la îndemână. Citez: În timp ce lumea asta/ Se duce dracului/ Cu virușii și ghețarii/ Și animalele și planeta/ Și chiriile și evacuările și șomajul/ Și violența domestică și precaritatea / Încremeniți / Și perverși / Uitând de toate / Pizda mea e o mașinărie războinică/ Care vrea să își facă dreptate. Ce vreau să spun? Anume că, din toate cuvintele tocmite pre versuri, singurele care au calitate și valoare poetică sunt ultimele trei, împreună: Uitând de toate/ Pizda mea e o mașinărie războinică/ Care vrea să își facă dreptate. Restul e o umplutură cu de toate, ca șaorma. Poți să scoți și să bagi la nesfârșit, nu se schimbă nimic, nici sens, nici semnificație, nici, vai, prozodie. Parcă se bat, în aceeași poezie, doi poeți, unul grafoman, facil și sărac, cu unul autentic, dar care nu are sorți de izbândă, pentru că e lăudat și împins de pe margine pe drumul greșit.
Poate că autonomia esteticului ar merita să iasă din groapa de gunoi în care o îndeasă mulți, pentru a ajunge la țintă. Care țintă? Aia cu glorie, cu recunoaștere și, de ce nu?, cu putere.
Foto: Andrei Păcuraru
