La rentrée littéraire, fenomen literar și editorial singular al Franței, este acea perioadă de la începutul toamnei când ies în librării, masiv, noile titluri. În această toamnă apar 490 de romane noi și francezii se plâng că niciodată n-a fost o cifră atât de scăzută, de vreo 20 de ani încoace. Spre exemplu, în 2021 ieșeau în librării, în aceeași perioadă, 521 de romane inedite.
Piața de carte franceză mai are și alte cifre amețitoare. Rodul unor politici de excepție culturală în jurul produsului carte, cifrele cheie vorbesc despre 3500 de librării independente în toată Franța, între care 400 sunt doar la Paris. Numărul total de puncte de vânzare, care include supermarchet-urile sau marile magazine destinate industriei de carte și de entertainment precum FNAC, se ridică la 25.000. Se estimează că aproape o carte din două este cumpărată dintr-o librărie independentă, apreciază Sindicatul librăriilor franceze. Important, ori de unde ai cumpăra cartea, dintr-o librărie sau de pe internet (15% sunt vânzări online), în Franța prețul cărții este unic, stabilit de editor, dar fix, în urma „legii Lang”, din 1981.
Diurn și nocturn
La vie en rose se declină însă și în cifre mai sumbre. Să revenim la începutul lanțului de distribuție. Motostivuitoarele din uriașul depozit al cărții din comuna franceză Lagny-sur-Marne lucrează sub două regimuri. Cea mai vizibilă dintre toate e faza pe care aș numi-o diurnă, când se trimit către librării noile titluri, cu intensitatea maximă a activității între august și octombrie ale fiecărui an. Mai puțin mediatică e faza nocturnă, un eufemism pentru a aminti de retururile nu mai puțin masive de cărți nevândute, și mai rău, uneori nici măcar desfăcute din cutii, care refac invers lanțul distribuției. Se întorc practic într-un depozit neutru din punct de vedere editorial (și afectiv): 42.229 de tone de cărți sunt returnate în medie pe an, aproximează Le Monde, iar unele dintre ele sfârșesc prin a fi tocate de o mașinărie nemiloasă, „le pilori”, care mestecă, distruge la propriu pagini necitite și nevândute. Dureros!
Împinsă înainte de mecanismul mediatic și de instituția premiilor literare, piața de carte franceză mizează în special pe numele sonore de scriitori care publică regulat și-și remotivează și mobilizează constant cititorii fideli – cum e cazul scriitoarei Amélie Nothomb care, de 3 decenii, scoate fără excepție un nou roman în fiecare an. Rulajul uriașei industrii de carte din Franța se bazează nu numai pe personalitatea scriitorului-locomotivă, ci și pe recuperările de teme din societate cu potențial polemic.
Virginie Despentes, copil teribil
Polemicile au început deja în jurul scriitoarei Virginie Despentes, copil teribil al literaturii franceze din ultimii 20 de ani. Aș spune că Virginie Despentes este un fel de Michel Houellebecq la feminin, dar cu o scriitură deloc plată, dimpotrivă, spumoasă, argotică, plină de sevă. E contestată și adulată deopotrivă, cu etichete de tipul „romancieră trash”, „neo-feministă pro sex”, dar dincolo de supralicitările formulelor mediatice, fresca ei anterioară, trilogia Vernon Subutex, o legitimează drept o autoare balzaciană a mileniului III, cel distorsionat și fagocitat virtual de rețelele de socializare. Thriller-ul său social e presărat cu reflecții expresive sau imagini de impact despre efectul alienant indus de imposibilitatea ca personajele să mai trăiască în afara rețelelor de socializare: „Internetul inventează un spațiu-timp paralel, unde istoria se scrie hipnotic – cu o viteză mult prea mare pentru ca sensibilitatea noastră să poată introduce o dimensiune nostalgică. Nici n-a prins bine, că suntem deja în alt decor. Vernon bântuie pe Facebook așa cum ar rătăci printr-un cimitir, populat la urmă de zombi furioși, vociferând ca niște cobai închiși în celulele lor, jupuiți de viu și cu sare pe rană.” (traducerea mea, Vernon Subutex, Grasset, 2015, p. 165)
Noul ei roman, care stârnește pasiuni pro și contra, se numește Cher connard (Dragă imbecilule) și se înscrie într-un cronotop post-MeToo, cu particularitatea că nu iartă pe nimeni din ecuație, pe nici una dintre părțile implicate într-o relație de eventual certă hărțuire sexuală. Formula aleasă e cea de epistolar și mărturisesc că am intrat mai greu în materia sa, dar după o treime se așază ca o posibilă mare carte. Virginie Despentes știe să pună voci pe niște teme extrem de spinoase, are simțul formulei, e violentă în limbaj și precisă în idee. Adicțiile – de rețelele de socializare, dar mai ales de droguri (în mediile artistic și literar) – sunt o temă care continuă și acum, după trilogia Vernon Subutex. Se adaugă MeToo, pandemia, corpul (vedetelor) care îmbătrânește și ceva extrem, extrem de frumos și greu de desfășurat, aproape tabu – tema posibilității prieteniei dintre un bărbat și o femeie.
Cher connard (publicat la Grasset) n-a fost inclus nici măcar pe lista largă a primei selecții pentru premiul Goncourt 2022, nu pentru că n-ar fi meritat, ci pentru că Virginie Despentes a făcut parte din juriul celebrului premiu până în 2020, când a demisionat. Scriitura ei sadică și argotică, în jurul unor teme ultracontemporane incomode, ar merita însă tradusă și în limba română.
Foto credit: The Guardian
