Dedicăm acest număr al revistei „Timpul” unor scriitori contemporani din Ucraina. O parte consistentă din ce știm despre această țară e din cărți. Asta pentru că poete și poeți precum Katerina Babkina, Natalka Bilotserkivets, Ilya Kaminsky, Lyuba Yakimchuk, Yury Zavadsky sau prozatoare și prozatori precum Iuri Andruhovîci, Serhii Jadan, Andrei Kurkov, Marina Lewycka, Katja Petrowskaja, Oksana Zabușko și-au construit literatura ca reacție la principala presiune politică și identitară a națiunii lor. Ceva din spiritul rezistenței admirabile a ucrainenilor în fața agresiunii ruse poate fi recunoscut în multe dintre poemele și romanele traduse ori comentate de mai tinerii mei colegi în paginile care urmează. E vorba despre demnitate, despre încăpățânarea unor oameni de a-și păstra identitatea, dar și despre valorile pentru care au luptat în 2014 și la care nu mai sunt dispuși să renunțe: libertate, democrație, identitate națională, printre cele mai importante. Pentru noi, sunt cuvinte dezumflate, discreditate prin abuz. În câmpul nostru cultural nu e loc pentru echilibru: combat în tonalități radicale fie ultra-progresiștii, fie conservatorii și naționaliștii hardcore. Nici unii, nici alții nu au dubii. Dar dincolo de discursurile lor militante, milioane de oameni rămân indiferenți. Pentru Ucraina, astfel de teme nu sunt doar necesare, ci vitale. România a avut norocul chior să intre in extremis în NATO și în Uniunea Europeană. Suntem ultimii dintr-un club select, dar membri ai clubului, ceea ce e o șansă uriașă în momente dificile ca acesta. Ucraina e nevoită să-și apere de una singură ceea ce pentru noi pare definitiv câștigat: libertatea, dreptul la propriile alegeri, deschiderea către lumea civilizată a Occidentului. Aici prosperă euroscepticii și nostalgicii după comunism, dincolo se moare pentru a rămâne în prezent, pentru a nu retrăi trecutul sovietic. Romanele și poemele pe care le aducem în prim-plan despre asta sunt: despre cum e să fii ucrainean, despre bucuria de a fi, în sfârșit, un om liber. Dar și despre sacrificiu. Despre prețul plătit. Despre ce înseamnă a iubi, a trăi firesc, a muri în Kiev. Sau în Donbass. Sau în Odesa.
Când am început să lucrăm la acest număr, i-am adresat o scrisoare lui Serhii Jadan. Ne dăm seama, i-am scris, că ei își apără orașul, țara, viața sub bombe, în timp ce noi facem o revistă. Niciodată literatura nu mi s-a părut mai mică decât în aceste ultime săptămâni. Dar, urmărindu-i pe cei câțiva scriitori ucraineni pe care i-am citit, niciodată literatura nu mi s-a părut mai mare. Cei mai mulți dintre ei au rămas acasă. Jadan e în Harkov, zi de zi implicat în organizarea apărării: mesajele sale de pe Facebook sunt o lecție de demnitate. Umană, dar și scriitoricească. Pentru că a fi scriitor obligă și la asumarea traumei, a tragediei celor pentru care și despre care scrii. În astfel de cumpene ale istoriei, literatura e ori implicată, ori inutilă. Pe Kurkov îl văd adesea dând interviuri, povestind cum e viața în Kievul asediat. Vorbește despre datoria scriitorilor de a-și pune notorietatea în slujba cauzei tuturor, de a vorbi lumii. Am tot respectul pentru acești oameni care știu cât riscă. Ca și pentru alți scriitori ruși care nu tac, care nu-și văd de scrisul lor solipsist, precum Ludmila Ulițkaia, Mihail Șișkin, Vladimir Sorokin, Dmitri Bîkov, Guzel Iahina, ori pentru Svetlana Aleksievici. Nu-i respect pe cei care tac mâlc. Cu atât mai puțin pe cei care aprobă războiul. O vreme n-am să-i mai citesc. Nu mă interesează ficțiunile lor scrise în timp ce regimul pe care-l cauționează ucide civili și trimite milioane de refugiați în lume. La ce e bună arta, dacă tace în fața crimei, a ororii?
Toți gândim emoțional în aceste zile. Poate greșim. Dar poate că nu. Important e că reacția există, că războiul nu mai e acceptat (sigur, nu-mi scapă că-l respingem când e aproape de noi, că suntem mult mai puțin încordați și preocupați când el se derulează pe alte continente).
În final, notez o reacție a scriitorilor ucraineni care m-a mișcat teribil. PEN România, care a reacționat admirabil, nu doar prin declarații publice, ci și prin lucruri concrete (scriitori care au cazat refugiați etc.), și-a oferit ajutorul confraților scriitori din Ucraina. Răspunsul a fost admirabil: nu există cereri pentru găzduire. „Everybody wants to stay in Ukraine in these difficult times.” Toată lumea vrea să rămână în Ucraina. Locul scriitorului e acolo, printre cititorii lui. Nu-i judec pe scriitorii români care au actele pregătite, bagajele făcute, totul aranjat dacă situația se înrăutățește. Dar nici nu cred că există valori pentru care să nu lupți, pe care să nu ți le asumi. Și nu cred că poți exista ca scriitor în afara comunității căreia i te adresezi.
Ucraina e ca literatura ei: curajoasă, demnă, gata să-și apere identitatea și să se prezinte lumii așa cum e. Tocmai din pricina asta e o mare națiune, care va ieși întărită din război.
–
Ilustrație: Dan Perjovschi
