Roman în curs de apariție la Humanitas, mai 2022
Primele luni la stația meteo fuseseră pentru Grinda un record absolut de singurătate. Nu se putea spune că nu văzuse o față de om în toată perioada asta, din contră, în fiecare vineri vedea oameni sau măcar un om, dar, chiar și așa, era de departe mai singur ca oricând. Curând, cuvântul „singur” își pierduse de altfel înțelesul, pentru că era ceva prea raportat la oameni, era suficient să pronunți cuvântul ăsta ca să aduci stafiile lor în încăpere, nemaivorbind că avea și o pojghiță sentimentală, un fel de tristețe soioasă. Nu, a fi realmente singur însemna să nu mai aparții deloc maniheismului ieftin cu oameni/ fără oameni, ci să accepți singurătatea ca o parte fundamentală, probabil cea mai bună, a umanității tale. O diaree care îl chinui pe Grinda în prima săptămână contribui la această acceptare fără să ceară nimic în schimb. Era ceva valoros în a fi înconjurat mai degrabă de obiecte decât de idei? Poate că nu era decât o iluzie, venită din anii furiei antiintelectualiste și perpetuată cu drag, ca o tradiție de familie la care nu vrei să renunți. Dar și obiectele erau, pentru naufragiat, făcute tot din cartilaje de idei și de nostalgii. În fine, ideea era să trăiești cu singurătatea cum ai trăi cu un golem, o arătare care te ajută, care nu scoate o vorbă, dar îți aduce cafeaua, îți aduce perna să ți-o pui pe cap, e acolo când te trezești horcăind la trei noaptea, aplecată deasupra ta, zâmbind, toată-n tifon sau altceva. În loc să se ocupe de amenajarea stației, Grinda vrusese să facă mai întâi să meargă anemometrul cu cupe. Ca să poată transforma stația în casă de locuit, trebuia consimțământul casei, pe care nu-l puteai obține dacă ea nu era în deplinătatea funcțiilor ei. De îndată ce cupele se învârtiră, începu să se ocupe de rezervorul de apă, pentru care improviză un capac. Din când în când, mai ales ziua, un zgomot de ligheane se auzea pe casă într-un anumit loc, un zgomot ca și cum Grinda ar fi avut vecini, un lucru caraghios când te gândești. Iluzia asta probabil, că avea vecini, îl făcu totuși o bună vreme să nu investigheze în nici un fel cauza zgomotului. Această poziție era corectă; când, mai târziu se sui pe casă, se dovedi bineînțeles că de vină erau păsările și o tablă desprinsă, pe care Grinda o bătu în cuie cumva împotriva voinței lui, simțind că nu e totuși deloc bine ce face. Stația meteo, un fel de Blockbau din cununi orizontale de bârne, fusese oficial abandonată în ’89, dar era într-o stare destul de bună. Era clar că mai fusese vizitată din când în când, iar din prezența unor butelii Kaminer, toate goale, și a câtorva cărți hrănțuite, Grinda deduse că existase măcar un episod comparabil cu al lui, în care un alt tip, cu golem sau fără, locuise aici o vreme. Mașina era parcată în așa fel încât să o poată vedea tot timpul pe fereastră și, curând după mutarea în stația meteo, chiar dormise în ea. După primele nopți în stație, ieșise într-adevăr afară într-o seară și simțise nevoia absolută de a dormi în mașină, în acea minusculă calotă polară, bine încuiată. Vreo două nopți îi revenise febra, de data asta infernală. Urechea îi pulsa ca o sirenă de poliție. De-abia se putea mișca să bea apă și fiecare înghițitură îl făcea să se simtă mai singur decât brazii ăia care cresc pe un pinten de stâncă, deasupra hăului, fără să vrea să scoată cuiva ochii cu asta, acolo creșteau și gata.
În față, printre fagi, văzuse pe cineva ghemuit. Omul nu se mișca. Vedea o cămașă în carouri, capul era nefiresc într-o parte. Grinda încremenise și simțea un disconfort bizar, o urmă din frica pe care o simțise din când în când la Neumir. Apoi deodată omul se ridică în picioare și păru că se scutură. Grinda începu să râdă și înaintă printre copaci spre silueta pe jumătate ascunsă de frunze, mormăind binedispus.
— Ziua bună, nu prea vezi lume prin părțile astea, parcă ați ieșit din pământ așa, îndrugă el vesel într-o limbă pe care o considera prietenoasă, apropiindu-se până când, spre marea lui surprindere, constată deodată că avea în fața lui o femeie. Tăcu brusc în timp ce femeia se uita la el cu un disconfort chiar mai mare decât cel pe care-l simțise el însuși cu câteva clipe în urmă. Se vedea că stătuse mult în genunchi în pământul umed. În mână ținea o lopată pliabilă de infanterie pe care Grinda o recunoscu cu o tresărire.
— Și… îmi cer scuze pentru… Grinda se uită atent la femeie și nu avu cum să nu simtă ostilitatea ei. Mergeam prin pădure, deoarece, în fiecare zi… Apoi adăugă repede, făcând un gest larg în spate: Locuiesc acolo, la stația meteo. Această ultimă afirmație, care sunase destul de natural și părea să aibă ceva legitimitate, îl făcu să se relaxeze puțin și îi zâmbi femeii.
Ea păru să ia cu mare efort hotărârea de a se purta ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic (dar ce se întâmplase?) și atunci îi auzi vocea pentru prima oară.
— Bună… ziua. Bună ziua! repetă ea, de data asta grăbit și cu multă dârzenie. Iar între aceste două saluturi identice din punctul de vedere al conținutului, dar diferite din punctul de vedere al formei (dacă nu cumva a doua o implica pe prima, cum începuse să se zvonească), Grinda simți o oribilă cantitate de dorință brută de a face dragoste. Niciodată nu mai simțise ceva atât de primar. Dorința părea întotdeauna indusă. Oare cum se spărsese digul? Fusese faptul că figura hăituită a femeii avea ceva familiar, care venea de departe, sau o îndârjire care îl înduioșa? Amândouă erau lucruri care ar fi trebuit mai degrabă să inhibe dorința, și cu toate astea iată că ele creaseră fisura pe unde se putuse năpusti, ca un milion de metri cubi de apă, gândul acesta disperat, că în fond, erau în pădure, probabil că nu exista nici un om mai aproape de 20 de kilometri, că el era bărbat și că în fața lui era o femeie al cărei păr… Sigur, asta era, părul, pe care ea și-l scosese deodată cu dosul palmei de sub cămașă. Și atunci Grinda făcu ceea ce masculii homo sapiens sapiens făceau de optzeci de mii ani, dacă nu și mai mult, adică se apropie de ea și zise aceste cuvinte perfide:
— Pot să vă ajut, întrebă el cu voce scăzută, întinzând mâna vag spre lopățica pe care femeia o strângea în mână și pe care ea, văzându-l, o duse instinctiv la spate.
Uitându-se în altă parte, Grinda mai făcu câțiva pași spre ea, aproape fără să-și dea seama. Corpul lui se despărțise în mod frenetic în compartimente care strigau în babilonia de limbi a corpului, dar mesajul era același. Era atât de aproape de corpul celălalt, încât deja între ei exista un flux de continuitate, iar Grinda simți, fără cuvinte, două lucruri extraordinare, pe care nu le mai simțise niciodată, nici pe unul, nici pe celălalt, cu atât mai puțin simultan: că era recunoscător că putea adăposti în el atâta dorință fizică și că a o resimți era o plăcere aproape mai intensă decât a satisface această dorință. Femeia nu mai zicea nimic, avea ochii pironiți asupra lui și înțelegea din toate astea un singur lucru, mare și lat: pericol.
— Ai fost în ARPLA? întrebă ea deodată, încercând singurul lucru care ar fi putut-o salva.
Lucrul ăsta improbabil funcționă. Nu pentru că ar fi creat vreo solidaritate între ei, așa cum unul din tâlharii care te capturează în Țara de Foc s-ar dovedi că e de fapt un tip din Crângași, de pe Constructorilor. Mai degrabă pentru că pe Grinda simpla referință la Armata Plantatorilor îl puse jos. Toată dorința se făcu țăndări, bunătate de dorință se duse dracului. Ce-i venise să umble pe-aici? Ieșise soarele, exact când nu trebuia. Grinda se întinse în frunze. Femeia nu mai zise nimic și continuă să sape în jurul vlăstarului de fag. Curând, reuși să-l scoată și înfășură strâns o pânză de sac pe blocul de pământ din jurul rădăcinii. Apoi se uită nedumerită la el. El se uita la cer. Femeia se apropie însă și el avu deodată impresia că avea să înfășoare și în jurul lui un sac. La… revedere, zise ea, oarecum întrebătoare, dar apoi se corectă și zise La revedere! energic, de parcă atât el, cât și ea aveau să se reîntoarcă acum la o viață confortabilă, plină de satisfacții. Nu se reîntoarseră însă atunci la această viață. Grinda o întrebase unde ducea copacii – erau aproape zece culcați unul lângă altul în luminiș acolo, și pentru prima oară Grinda îi văzu ca pe niște ghiulele gata să fie încărcate într-un tun – și se oferise s-o ducă în mașina lui. Oferta se dovedi inutilă, pentru că femeia îi ducea prin pădure doar până la lizieră, acolo unde era parcată și mașina. Însă cuvântul „mașină” schimbă totul. Grinda nu și-ar fi închipuit niciodată că va fi în situația să datoreze mașinii lui tovărășia, fie și temporară, a unei femei, dar acest loc comun de pe vremuri se dovedi adevărat cu asupra de măsură. Mai târziu, îi reproșă de multe ori în glumă lui Malù faptul că nu simțise și ea aceeași dorință pe care o simțise el, în clipa întâlnirii lor. Absurditatea acestui reproș o făcea inevitabil să se înfurie. Grinda se prefăcea de neclintit și spunea că orice nu începe violent, total, nu se poate niciodată dezvolta dincolo de o ornamentație superficială. Ea se apăra în fel și chip, acuzându-l că estetizează sau, din contră, spunându-i că îl compătimește pentru că face din sex un subiect de reflecție. Alteori începea să strige la el – de unde știi tu ce-am simțit eu? De unde știi?
Durase ceva timp până când începuseră să locuiască împreună la el, adică în stația meteo. Ei i se părea ridicol că această soluție exista încă în mintea unora care trăiau într-o situație așa improvizată, singuri pe coclauri, că se întorceau într-o schemă abolită cu mult timp în urmă. Se mutase totuși la el, îi adusese un ghiveci cu flori în casă (iată că aici nu vedea nimic ridicol). Cu o mătură luase de prin colțuri toate pânzele de păianjen, din care multe erau încă bune. Durase o săptămână de altfel și până când Grinda îi aflase numele. Într-o zi, în mașină – ăsta era spațiul sacru de-acum – ea îi spusese că o cheamă Maria Lucia. Grinda condusese mai departe, rumegând în liniște această informație, până când o întrebase, cu maximă seriozitate, dacă nu cumva numele ei era Maria… Lucia. Ea nu înțelese la ce se referea el. Celălalt face cu noi niște operații simple în care ne considerăm des minimalizați, chiar dacă de fapt rar se întâmplă să fim. Mai târziu felul acesta al ei de a repeta uneori cuvintele cu pauză între ele devenise una din glumele lor, unul din manierismele pe care le are fiecare cuplu, chiar și un cuplu contrafactual, ca ei, prin care cei doi coboară într-o amintire plăcută, sau dureroasă, în propriul puț întunecat care le aparține numai lor și ai cărui pereți trebuie reinscripționați periodic cu această marcă de proprietate. Întâlnirea cu ea îl făcu la început să se simtă bătrân, poate dintr-o ciudată cochetărie masculină. În loc să simtă o energie suplimentară, în loc să se creadă validat de acest nou spirit protector, care apăruse în viața lui absolut întâmplător, Grinda se regăsi în primele zile rupt în bucăți, ceea ce nu i se mai întâmplase, nu făcea parte din opțiunile lui. Poate ca o reflecție a acestei chestii, nu reușea s-o vadă pe Malù întreagă nici măcar după ce deveniră foarte apropiați, în acea bizară dragoste. Uneori se trezea gândindu-se la ea ca la un prieten foarte competent. Cum era posibil așa ceva? Cum dracu’ se trezise pe cap cu acest respect pentru ea? De fapt, nu prea avusese de ales; în chiar ziua în care o cunoscuse, Grinda se confruntase cu dovezi imposibil de ignorat. Niciodată până atunci nu mai simțise atâta plăcere venind doar din respect.
Când ajunseseră cu puietul de fag și de carpen la marginea pădurii, Grinda trecuse printr-un moment penibil, de care omul fuge toată viața, dar nu scapă, adică nu văzuse pădurea din cauza copacilor. Căuta din ochi un motiv pentru care ăsta era locul unde voia Malù să ajungă, pentru faptul că ea se oprise tocmai acolo ca omul care a ajuns în fața ușii casei lui. Abia puseseră jos copăceii, când pe Grinda îl cuprinse o bănuială, se uită în jur și începu să râdă dându-și seama că Malù plantase de una singură câteva mii de copaci, care mergeau geometric, în benzi, în jurul lizierei mature, până departe. Scotea lăstarele care apăruseră în adâncul pădurii, pe sub coroanele puternice ale fagilor uriași, și care aveau să se sufoce acolo. Aici, afară, aveau o viață întreagă înaintea lor. Dacă se prindeau măcar jumătate din cei transplantați era extraordinar. Cu alte cuvinte, își zise în sinea lui, fără nici o supărare, molcom, în vreme ce el petrecuse luni întregi plângându-și de milă, ea le petrecuse muncind. Și asta, venind după o înfrângere mai dură decât a lor, la Neumir. La Comana, care nu era pe nici o hartă a monitorilor europeni, venise o trupă de mercenari, trebuia să fie doar o intimidare, dar lucrurile scăpaseră de sub control cu ajutorul unora din interior, rețeta clasică; umbla vorba, care totuși nu putea să fie adevărată, că îi închiseseră pe mulți în mașini și le dăduseră foc. Dar astea erau lucruri pe care Grinda le puse cap la cap mult mai târziu. Când terminară treaba, se apucă să adune bucățile de pânză de sac ca și cum urma să le arunce, însă văzu că ea le aduna cu un fel de dragoste. Asta era dragostea pentru materialele și uneltele cu care lucrezi, și pe care nu le poți procura ușor sau care, noi, nu vor fi la fel de bune ca cele vechi, sau nu vor avea o mică arsură prietenoasă pe mânerul de lemn, sau o mică ciobitură, sau o mică îndoitură care aproape afectează eficiența lor, și totuși n-o afectează. Nu avea de unde să facă rost de saci, se scuză ea. Altădată scuzele astea l-ar fi făcut pe Grinda să simtă că eroarea lui fusese observată. Dar acum apăruse deodată promisiunea că totul putea fi simplu. Când ajunsese prima oară la el, Malù, într-o rochie indigo cu buline albe, nu arătase nici un fel de surpriză sau interes pentru habitatul lui. Când Grinda o rugase să-l însoțească la stația meteo, de care, evident, venise deja vorba de mai multe ori, ea întrebase uimită, stația de metrou? El nu știa dacă ei i se părea mai plauzibil ca acolo în pădure să existe o stație de metrou, iar nu o stație meteo, și dacă era posibil să fie sinceră și să nu fi avut cunoștință de prezența acelei cabane nu departe într-un peisaj în care trăia totuși de o bună bucată de vreme. Începuse să râdă de ea, zicând că era un Robinson care nu vrea să-și exploreze niciodată insula, un Robinson care ar vrea de fapt o insulă mult mai mică, mai săracă. Era clar că Malù nu înțelege la ce se referă el, și anume pentru că se gândea foarte intens la cu totul altceva, ceva care bloca orice altă idee și cu atât mai mult o idee care avea o brumă de fandoseală. Lui Grinda, oamenii absorbiți de propriile lor obsesii îi fuseseră mult timp simpatici, ca unii care nu puneau preț pe contingent și care, la o adică, erau singurii de la care putea veni salvarea sau eroismul. Cu timpul chestia asta ajunsese să îl enerveze puțin, ca și cum contingentul, micul prezent, această sfoară zilnică din jurul picioarelor, merita de fapt întreaga noastră dragoste, sau în orice caz era cu totul absurd să-l ignori și să stai cu ochii ațintiți, să zicem, la orizont sau în bezna fosforescentă a trecutului tău. Malù stătuse la el două săptămâni, după care plecase. Grinda își reluase existența așa-zis minimalistă și discuțiile cu anemometrul. Când se ducea la magazin să ia mâncare, cei 20 de kilometri la volan parcă îl întinereau, or această întinerire era plăcută, un sentiment nu prea diferit de senzația de a cădea pe gheață. Condusul era o relicvă care evident nu se mai potrivea cu viața lui, și faptul că Grinda își putea închipui că duce o viață esențializată în pădure, dar cu mașina la ușă ar fi trebuit să fie un paradox. Creierul lui protesta argumentând că era atât de obișnuit cu condusul, încât nu mai vedea în mașina aia un recurs la tehnologie, ci o simplă scurtătură între două puncte, pe care o urmezi fără să te mai gândești că nu e cinstit să nu mergi pe drumul ocolitor.
Malù avea șoldurile late, de tătăroaică, și era ceva care te întâmpina cu căldură în asta. Nu era o căldură care ți se adresa, dar erai în calea ei. Grația trupului ei apărea și dispărea. Uneori se întâmpla să fie stângace, aproape bătrânicioasă. Alteori trupul ei căpăta ceva statuar, dar nu grecesc, ci neolitic. Era acolo ceva puternic, ceva puternic dintotdeauna, un corp care te pune la adăpost de viață și de moarte, de propriul tău corp, de mintea ta. Nemaipomenit de frumoase, după orice standarde, erau mâinile ei. Mult timp, Grinda nu le văzu altfel decât uscate și crăpate și doar rareori curate. Erau totuși mâini de o nervozitate excepțională, care vorbeau cu totul altă limbă decât șoldurile, de pildă. Acolo unde șoldurile spuneau „încet, pașnic și la nesfârșit“, mâinile voiau să te strângă de gât și să te mângâie și să-ți desfacă nodul gordian. Mâinile ei aveau niște resurse de energie complet separate de restul trupului și raportau experiențe și senzații direct unei puteri superioare, nu lui Malù. Grinda se uita mereu pe furiș la mâinile ei și simțea nu doar o admirație tehnică pentru edificiul și pentru cablajul lor, dar și dorința de a le simți pe amândouă agățate de spatele lui, chiar dacă ei tocmai aveau o conversație neutră. Altceva care sărea în ochi ca nepotrivit de frumos era părul ei, o altă ființă complet independentă de Malù, un stat în stat, cu propria lui industrie, politică și viață culturală. Grinda, neexperimentat, nu era în stare să-și explice exact de ce era acest păr atât de viu, de îți venea să-l saluți separat după ce-i dădeai bună ziua posesoarei lui. Era, adică, des? Sau oare foarte unduios, un termen pe care-l auzise uneori folosit? Târziu, învins, o întrebase chiar pe Malù care era șmecheria cu părul ăsta negru, sperând ca ea să zâmbească și să-i spună imediat despre ce e vorba, căci trebuia desigur să fie conștientă de această remarcabilă trăsătură a ei. Părul acesta trebuia să fi fost toată viața ei un subiect de conversație, nu cu bărbați, care rareori înțeleg corect un trup, ci cu alte femei, care de îndată ce ea se prezenta probabil îi ziceau aoleu, ce bogăție de păr ai, și de unde acum un minut n-o cunoșteau, acum veneau la ea hipnotizate și-și băgau mâinile în părul ei și închideau ochii, parcă erau între pisici. Dar Malù nu știa nici ea care era secretul acestui păr și la întrebarea lui nu putu decât să spună absentă că da, ar trebui să-l spele, dar e așa mare tevatură, încât dă zi după zi… […] În fine, mai era cu femeia asta un lucru pe a cărui concretețe Grinda putea jura, dar care apoi i se refuza, și nu era o parte a trupului ei, era însăși tinerețea ei, o fantomă care o ținea strâns în brațe și care i se substituia uneori. Uneori i se părea că era chiar tinerețea de care Malù se zbătea să se elibereze, dar care nu accepta să fie alungată. Cum să faci să dai tinerețea aia la o parte, ca să poți ajunge la femeia pe care o ascunde? Grinda îi era recunoscător când zâmbea, pentru că atunci îi putea vedea ridurile de la ochi, apărute dintr-odată, de nicăieri, și atunci ridurile astea păreau că sunt o întreagă viață abandonată, încă așternută dinaintea cuiva tânăr, dar venită acum în grabă în ajutor. Iar primejdia în care era nevoie de ajutor era apropierea lui, ca apropierea cuiva care venea s-o readucă în istorie, cum vii să-i spui unui copil gata, e timpul să punem tot ce este frumos deoparte, să punem deoparte tot ce este colorat, tot ce este prietenos și să facem beznă și să sperăm că noaptea nu va fi mai lungă decât viața noastră.
–
Ilustrație: Dan Perjovschi
