Tot mai multă valoare

Dezbaterea în jurul feminismului, de la noi, mai ales din ultimii patru‑cinci ani, nu a fost şi nu este deloc una uşoară. Şi cand spun asta nu mă refer doar la ciocnirea dintre conservatori (sau doar sceptici) şi adeptele feminismului, ci inclusiv la diferenţele de opinie dintre diferitele facţiuni feministe, de şcoală mai veche sau mai nouă, care se poziţionează diferit pe axa curentelor politice, asociindu‑se fie neoliberalismului, fie stângii marxiste (feminismul intersecţional), fie situându‑se undeva între aceste două zone, sau pur şi simplu dintre feministele de orice culoare politică şi scriitoarele care nu îşi găsesc locul alături de acestea, nu par/nu sunt interesate, evită, ezită sau refuză să se afilieze curentului feminist.

În acelaşi timp, însă, este clar că feminismul ca fenomen avansează (cu paşi mici) în spaţiul românesc şi că tot mai multe femei încep să conștientizeze faptul că inegalitatea de gen constituie într‑adevăr o problemă în societatea noastră. Este şi cazul scriitoarei şi jurnalistei Alina Purcaru, al cărei parcurs marchează un interes crescând pentru problemele de gen, pe care le‑a intuit probabil dintotdeauna, fără însă a reuşi să le articuleze aşa cum o face astăzi.

Revenind la volum, este clar că Alina Purcaru se reinventează în Tot mai multă splendoare (Editura Cartier, 2022), cea de‑a treia carte de poezie pe care o semnează,  își redescoperă vocea, mult mai puternică şi mai sigură pe sine decât era în primele două volume, rezistenţă (Cartea Romanească, 2016) şi indigo (Tracus Arte, 2018). De altfel, titlurile volumelor în sine mi se par suficient de elocvente în acest sens.

Deşi poemele de aici au apărut mai întâi, în calupuri consistente,  într-o serie de antologii tematice, şi anume: Arta revendicării. Antologie de poezie feministă, coord. Medeea Iancu (frACTalia şi LtFem, 2020), în care a apărut chiar poemul care deschide şi setează corect aşteptările pentru acest nou volum, Cântec de adormit fata care se întoarce târziu acasă, Generaţia de aur (frACTalia, 2020), coordonată de V. Leac şi de mine, o antologie care are ca temă sportul, şi Perturbări în desfăşurare. O antologie a prezentului, coord. V. Leac (frACTalia, 2021), cu o tematică ecologică, nu se simte deloc ruptura între aceste secţiuni.

Accentele feministe, căutările identitare (fie că vorbim de săpături terapeutice şi recuperatoare în trecutul biografic sau de încercarea de adoptare a unei poziţii personale vizavi de problema ecologică), modul în care aceasta scoate în evidenţă, cu subtilitate, faptul că totul în jur este politic, alegerea cuiva, de la început şi pană la sfârşit, sunt constante ale volumului care  îi conferă unitate.

Inclusiv poemele autobiografice în care autoarea fixează clar un alt spaţiu şi timp decât cel prezent ‒ cel al copilăriei ei petrecute  într-un oraş minier, în anii ’80 ai secolului trecut – contribuie la această senzaţie de coerenţă tematică, în contextul în care trecutul este revizitat doar pentru a fi supus analizei dintr-o perspectivă nouă, actuală, cea feministă. Este o rescriere/reconstrucţie a propriei vieţi, cu alte cuvinte, şi o recuperare a propriei voci, acoperită în trecut de altele mai puternice, mai agresive. Aceste notaţii biografice se regăseau şi în cele două volume anterioare, dar mult mai fragmentate şi mai neclare, în ton cu vocea nesigură, insuficient cristalizată, de atunci.

Deşi am stabilit deja că mesajul poeziei ei este unul clar feminist, la nivelul formulei Alina Purcaru nu mai seamănă aproape deloc cu Medeea Iancu sau Ileana Negrea, probabil cele mai cunoscute poete feministe de la noi, preferând ironia soft, bine temperată (şi bine plasată), ca armă principală a discursului ei, în loc de sloganurile explicite şi efectele oratorice puternice de care se folosesc celelalte două. Mihnea Balici vorbeşte  într-o cronică publicată de Scena 9 despre faptul că volumul Alinei Purcaru ar constitui veriga lipsă dintre literatura feministă contemporană din Romania și poezia mai senzorială și mai cosmopolită a poeților ce au debutat după 2010, pentru a exprima ceea ce eu aş numi o maturizare (inclusiv sub presiunea nevoii de diversificare) a poeziei feministe din spaţiul nostru şi totodată a poeziei scrise de Alina Purcaru, la care se adaugă, într‑adevăr, o anumită senzorialitate, dar pe care mi se pare mai important să o leg de o asumare a identității feminine (cu un strop de glam) decât de poezia de dată mai recentă.

Prin această asumare a propriei feminități, simbolizată excelent de geanta cu farduri răsturnată la controlul de la intrarea pe stadion, într-unul dintre poeme, Alina Purcaru se înscrie  într-o linie deschisă de Simone de Beauvoir (în Al Doilea Sex), care sublinia cât de important este ca femeile să militeze pentru egalitate în timp ce își păstrează (şi nu își neagă) atributele propriei feminități. Este necesară aici, aş adăuga, o distincție clară între rolurile care i‑au fost distribuite/impuse femeii în societatea patriarhală şi aceste însuşiri feminine proprii, care e bine să fie asumate ca atare. Din acest punct de vedere, prin modul în care alege să își revendice, în poezia ei, spațiul public (punctat foarte bine de Iulia Militaru pe coperta a IV‑a), după ce femeile au fost mult timp (şi încă mai sunt) constrânse să se mulțumească exclusiv cu spaţiul privat ca spaţiu de desfăşurare al propriilor acţiuni, Alina Purcaru propune şi o revalorizare a temelor şi a diferitelor aspecte ale feminității, îndelung disprețuite de diverșii arhitecţi ai canonului, care le‑au expediat ca fiind „minore”. În contextul în care „valoarea” a reprezentat paravanul (relativ uşor de manipulat) după care s‑au ascuns mulţi dintre criticii şi istoricii literari care au catalogat de‑a lungul timpului operele scrise de femei drept inferioare.

Un mesaj foarte clar, anti‑capitalist, transmit şi poemele ecologice, în care poeta evidenţiază mecanismul prin care capitalismul culpabilizează individul pentru dezastrul climatic cu care ne confruntăm, în loc să se întoarcă, în primul rând, spre giganții industriali şi marii poluatori: E greu să fii vegană  într-o țară din Est. Aici carnea compensează o sărăcie istorică. E greu să fii vegană între oameni care abia acum învață gustul bunăstării, iar bunăstarea e puțin în sânge.

Chiar dacă vorbim de un volum de tranziţie, în care vocea s‑a limpezit, dar stilul, altfel simplu, narativ, încă nu la fel de bine, Tot mai multă splendoare este un volum feminist, politic, a cărui forţă vine dintr-o asumare a propriei fragilităţi, a propriei identităţi feminine, tăios şi plin de sclipici în acelaşi timp, în care autoarea  își reinterpretează propriul traseu biografic, reclamând astfel controlul asupra propriei vieţi. Aştept deja cu foarte multă nerăbdare următorul ei volum.

Distribuie acest articol:

Articole recomandate

Cultură
Constantin-Daniil Iftimie

Bătălia pentru supraviețuire a luat sfârșit

În această extraordinară mamă zace singurul tratament pentru calmarea bolilor. Renunță la hrana ta în favoarea copiilor de eschimos. Ești leoarcă, ai 17 ani, cu

Cultură
Liviu Antonesei

Repere identitare ale jurnalismului românesc

Marian Petcu este profesor universitar la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, Universitatea din București. În anul 2000 a obținut titlul de doctor în sociologie,

Cultură
Oana Maria Nae Nicuță

Fragilitate și putere

Oana Toderică își adună energia într-un demers artistic conturat după o absență ceva mai lungă de pe scena artistică locală. Astfel, miercuri, 18 0ctombrie 2023,

Cultură
Bogdan Crețu

Mai puțin decât dragostea (fragment)

„— Despre asta e vorba. O iubire care se‑ncăpăţânează să rodească. Nu‑şi face calcule, nu ţine cont de nimic. Prin voi n‑a reuşit. Prin noi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *