Un psihiatru obosit după o săptămână de consultații așteaptă, într-un cabinet din Bucureștiul zilelor noastre, o primă întâlnire cu un pacient de 69 de ani venit din provincie (Câmpina), „fără istoric cunoscut de boli mintale în familie”. Pentru că este deja târziu, iar clientul întârzie, se pregătește să plece, derulând în minte tot felul de scenarii medicale al căror punct de plecare este o simplă convorbire telefonică avută cu fiica domnului Armand, disperată și îngrijorată de blocajul tatălui său, care refuza prezentul și se credea trăitor în secolul al XIX-lea, prizonier fericit al unei halucinații nesfârșite, în care își făcuse loc până și convingerea că fiica sa, cea „adevărată”, murise în 1888. Pe acest teren narativ atât de minuțios pregătit, intrarea pacientului chiar este o apariție: „un bărbat într-un frumos costum trois-pièces negru, cu o frumoasă barbă albă, bogată și rotunjită, cu fruntea înaltă și părul electrizat parcă de fulgerele care continuau să brăzdeze fâșia plumburie de cer care se vedea prin fereastră.” (p. 12) Acest prim capitol de (fals) roman gotic devine ingenioasa ramă – închisă în ultimul capitol, al III-lea – a unei povești de viață care îți taie respirația, fie că îl cunoști deja pe Hasdeu, fie că abia acum îl descoperi.
Volumul semnat de George Cornilă, Hasdeu. Duhuri, a apărut în luna ianuarie la Polirom, în deja celebra colecție „Biografii romanțate”, continuând generosul proiect editorial de reconstituire a personalităților românești mai mult sau mai puțin uitate în zilele noastre (or, potrivit vocii lui Hasdeu, „Nu există ocară mai grea decât să fii uitat.” – p. 202), dar și de implicită reconstrucție a unor timpuri și spații cultural-istorice poate prea lesne ignorate de noi toți. Dacă seria celor aproape douăzeci de nume de pe coperțile edificator ilustrate de Radu Răileanu trimite, în mintea cititorului, către imaginea sculptorului, a muzicianului, a filosofului, a prozatorului, a pictorului, a poetului, a dramaturgului etc., numele lui Hasdeu evocă de la sine statutul și „eticheta” de personalitate, dublată și întregită acum de aceea de personaj, la construcția căruia contribuie în mod original flerul și curajul de prozator înnăscut ale autorului prezentei cărți. Tradiția consacrată în școala românească din ultima jumătate de secol (ale cărei nedorite extreme sunt „filosofia statuii” și numărul de followers, prima plictisitoare și învechită, iar a doua superficială și volatilă) l-a așezat pe Bogdan Petriceicu Hasdeu în categoria rarisimă a personalităților enciclopedice, cam în vecinătatea lui Dimitrie Cantemir, dar fără a tăia cărări explicative înspre natura acestui enciclopedism. Ar fi imposibil și chiar periculos, riscându-se rătăciri din care o minte crudă greu ar mai putea ieși. De-a lungul timpului, au existat, desigur, biografi, istorici, lingviști și critici literari care s-au aplecat asupra vieții și a operei sale – o listă a acestora ne oferă George Cornilă la finalul romanului său –, fiecare luminându-le cu fasciculul de raze specifice propriilor preocupări sau, uneori, obsesii. Pe această logică a „mersului invers” din matematică, autorul pornește de la acumulările cantitative ale numeroaselor exegeze, dar și „legende urbane” mereu îmbogățite, pentru a-l ivi din cețurile anului 1838 pe Todea, fără a-l uita însă vreo clipă pe Bogdan. E o magie livrescă demnă de subtitlul cărții și perfect situată în spiritul fundamental contradictoriu al eroului ei. Autorul reușește, altfel spus, să pună carne și emoție „ideii” de Hasdeu, transformând un mit cultural într-un om.
Povestea lui Hasdeu este rostită cu seninătate, de el însuși, „mediumul” și vocea narativă fiind domnul Armand, iar primul ei ascultător, chiar psihiatrul atât de obișnuit cu întunecatele pivnițe și cu etajele suspendate ale minții omenești. Pentru că este o carte și despre duhuri, subtilele trucuri scriitoricești fac casă bună, fără vreun exces, cu fluidul copleșitor al emoțiilor turnate în forma confesiunii-terapie. Cele aproximativ 250 de pagini din capitolul II al cărții conțin vagi trimiteri către prezentul istorisirii, cititorul fiind tras (nu de autoritatea personajului, ci de vraja lui) către începutul vieții lui Tadeu Hâjdeu, pe moșia strămoșească din Cristinești (în Ucraina de azi sau în ce a mai rămas din ea), continuând cu o copilărie și o adolescență tutelate de spiritul tatălui (îți vine în minte, fără să vrei, relația tată – fiu din Adolescentul lui Dostoievski sau din Prima iubire a lui Turgheniev, mai ales că fundalul social-istoric este tot vechea Rusie de la jumătatea secolului al XIX-lea, iar dimensiunea de bildungsroman este și ea prezentă). Până să ajungă marele savant care va intra în analele culturii românești, Tadeu își trăiește viața ad libitum – frecventele adagii latinești din monologul-povestire sunt în spiritul profilului său de istoric și de lingvist – într-o devălmășie de aventuri pentru care o singură existență pare neîncăpătoare. Formatoare, dar profund dezamăgitoare este experiența înrolării în armată chiar în timpul războiului, dintr-un orgoliu la care va renunța atunci când va înțelege implicațiile etice ale slujirii unui stat în care nu credea („Un om ar trebui să-și poată alege patria.” – p. 89). Câteva „exotisme” conjuncturale – provoacă un duelist redutabil, învăță limba turcă în doar zece zile, ca să primească o delegație importantă, cucerește femeile fără niciun efort etc. – colorează perioada militară, de care se va salva înscriindu-se la Drept, în orașul Harkov, unde absolvise și tatăl său. Cât este student (nu pentru mult timp), inteligența și puterea de muncă ieșite din comun sunt dublate de spiritul contestatar, culminând cu renunțarea la studiile de „drept muscălesc”, pe care-l definește ironic ca „teoria dreptății între câini turbați” (p. 106). Când aude, după trei ani, că s-a terminat războiul („Rusia pierduse și fără contribuția mea.” – p. 105), rupe pașaportul rusesc și-l trimite, demonstrativ, la consulat, fiind declarat, în consecință, „persona non grata”. Sosirea (sau fuga) la Iași, în adevărata sa patrie – facilitată de Kogălniceanu, care îi intuise genialitatea proteică – va însemna un nou început pentru Hasdeu. Aici și, apoi, la București (unde se va muta la sugestia lui Alecsandri, pentru a pune capăt multiplelor conflicte în care intră și care-l fac victima a numeroase injustiții) va scoate, cel mai adesea singur, zeci de publicații, va începe cercetările arheologice și istorice, va ține conferințe academice, va provoca reacții majore în lumea intelectuală și politică a timpului, va naște curente de gândire și direcții de cercetare în mai multe domenii. Va deveni, treptat, un necesar, dar inconfortabil far cultural, un „opaiț” în cvasiîntunericul științelor umaniste românești („eu însumi trebuia să fiu opaițul” – p. 156). Titanica muncă intelectuală este, însă, permanent dublată – deseori chiar stimulată – de celebrele „scandaluri” în care intră („Prinsesem gustul pentru scandal și parcă îl căutam cu lumânarea.” – p. 128), dintre care disputa cu Titu Maiorescu – junimistul îl acuză, se spune că din snobism și din invidie, de „coruperea minților tinere” prin nuvela „Duduca Mamuca”, publicată la Iași în anul 1863 – este cea mai cunoscută. Se ajunge – după „rețeta” lui Flaubert și a lui Baudelaire, cam din aceeași perioadă – chiar la proces, în cadrul căruia orgoliosul tânăr se va apăra singur, fiind achitat. Deși trăiește într-o sărăcie de-a dreptul dramatică, Hasdeu își consumă tinerețea și maturitatea cu măreție, în consonanță cu însăși tinerețea romantică a culturii românești aflate în „Dimineața poeților”, cum memorabil spunea Eugen Simion, în șantierul căreia va germina marea literatură de mai târziu. Are avânt, pasiune, forță, geniu, trăiește febril visul marilor proiecte și muncește în consecință, neobosit, chiar dacă multe din aceste obiective științifice și creatoare nu se vor finaliza („de-a lungul vieții nu aveam să termin aproape nimic” – p. 106). Linia cea mai sensibilă, mai spectaculoasă și mai delicată a cărții este relația lui Hasdeu, dincolo de fire, cu cele două Iulii din viața lui: soția și fiica. Pe prima Iulie – „femeia providențială” (p. 154), o versiune realistă a Vidrei din drama de mai târziu – o cunoaște într-un sat din Munții Apuseni în timpul unor cercetări arheologice. A doua Iulie, Lilica, este fetița-minune pe care aveau s-o piardă la 18 ani, „opera curmată” (p. 255) de tuberculoză. Căutând o (imposibilă) cale de a o regăsi, tatăl devine, în ultimele două decenii de viață, adept și practicant al spiritismului, aureolându-și tragic sfârșitul vieții.
Cartea lui George Cornilă își va găsi locul, fără doar și poate, în biblioteca interioară a unui cititor negrăbit, deschis la minte și la suflet, poate chiar în vecinătatea câtorva rafturi cu volume semnate de personajul ei principal. Citind-o, profesoara din mine a avut un singur gând: oare când se va mai naște un Hasdeu?!
