Traducându l pe Proust (2)

S‑a vorbit, se vorbește mult despre travaliul stilistic și lingvistic al lui Marcel Proust și cred că e timpul să mai vorbim. O carte e făcută (și) din semnificațiile ei, dar există resorturi, mișcări interne ale textului care trimit acolo și nu strică să le discutăm. Cum e limbajul lui Proust? Relativ accesibil, măcar într‑o formă primară a lecturii. Trasabil până în cele mai fine implicații ale lui, pentru că acest limbaj pune în scenă o serie de semnificații care – bănuiesc eu – au un sens. În prima parte a romanului, „În partea dinspre Swann”, avem un limbaj al sentimentului și naturii care trimite către o voce narativă interiorizată, a mărturisirii, a introspecției. Treptat, începând cu „La Um‑ bra fetelor în floare”, își face loc în roman o altă voce narativă dublată de un alt limbaj, acela al societății mondene în care narautorul trebuie să își facă ucenicia socială. Ba chiar un al treilea limbaj, acela al lumii de jos, cum atât de plastic e descris chiar în carte, lumea celor mai puțin educați și – nota bene! – în mai mică măsură capabili de subtilitățile conversației mondene. Avem până aici trei nivele ale limbajului – introspectiv, monden, vulgar – care, puse în joc pe spații foarte largi, declanșează marea provocare a romanului „În căutarea timpului pierdut”. Iar această provocare este, hai să încercăm să o numim în cuvin‑ te: va rezista eșafodajul introspectiv la proba confruntării cu lumea? Aceasta e întrebarea fundamentală a limbajului proustian, aici trebuie să ne oprim și să gândim. Haideți să exemplificăm: e Françoise o oglindă necesară a parcursului social al eroului nostru fără nume? Nu cumva, la limită, fără conversațiile cu servitoarea principală a casei, finețurile din lumea înaltă ar rămâne fără un spațiu formativ de limbaj și s‑ar prăbuși în imitație pură a mondenității? Elementele caustice din replicile Françoisei îmi par pietre de temelie pentru ceea ce mai târziu vom găsi constituit sub forma retortelor extrem de caustice în care Marcel Proust arde societatea, o disecă și într‑un final (dacă pricep eu bine) o neagă. La fel: oare faptul că Perigot nu știe să scrie corect nu e și el o oglindă a societății mondene, nu e o subtilitate îndreptată tot către sutele de personaje din societatea înaltă care sunt numai imagine, fast și orgoliu? Revenind: pe aceste paralelisme de lim‑ baj – foarte atent dozate în carte – se construiesc linii de forță care intervin stilistic asupra esteticului și lasă urme pe care doar dacă nu vrei nu le vei vedea, poate cea mai importantă dintre aceste urme fiind necesitatea ca esteticul (drumul spre estetic, mai bine zis) să fie un drum cu necesitate solitar. Nu putem accede la estetic din societate, pare să ne spună autorul, societatea e doar ceea ce trebuie negat (criticat, ridiculizat, de ce nu batjocorit) pentru ca o gândire cu necesitate estetică să‑și poată face loc în lume. (O paranteză: sunt convins, mai întâi ca om care‑l studiază pe Proust in extenso, că tot acest travaliu ar fi mai puțin vizibil pe spații mici. E nevoie de timp pentru ca jocul limbajului să se facă simțit și înțeles, de un timp al lecturii, al interiorizării textului, al înțelegerii lui.) Nu cumva, în acest timp din paranteză – celălalt timp, al lectorului pus față în față cu textul – Françoisei îi e substituită Oriane de Guermantes, nu cumva (în nenumăratele durități de limbaj ale ducesei) o regăsim tocmai pe aparent marginala Françoise și astfel urcăm – prin limbaj – pe un alt palier al sensului? E de studiat, nu răspunsuri caut aici, mai degrabă caut cel mai potrivit mod de a‑l înțelege pe scriitor și modul lui de a‑și face cartea. Dacă singura explicație a lumii e estetică, dacă e necesară o ardere, o sublimare a lumii și a tuturor lucrurilor pe care le presupune aceasta pentru a accede spre înțelegere, atunci cu siguranță modul acesta de înțelegere pe care îl propun eu (unul care pornește dinspre voci și stil) poate constitui o cheie. Limbajul vulgar pus în fața limbajului cult, limbajul cult versus limbajul monden, limbajul monden versus limbajul esteticii și al filosofiei, iată pragurile pe care orice traducător (și inerent comentator) trebuie să le treacă pentru a coborî în interiorul cărții. Cu siguranță sunt praguri pe care le parcurge orice cititor și sunt drumuri pe care se aventurează inerent, fie că vorbim despre acel drum de halaj din marginea Yvonnei sau de treptele care urcă spre magnificul palat al cuplului Marie‑Gilbert, prinții de Guermantes. Ca traducător, rămân mereu cu întrebarea: au fost vocile mele destul de duioase, destul de dure, destul de violente, merg, la rândul meu, pe un drum corect al traducerii? Doar timpul, cel care mă poartă prin această estetică, îmi poate răspunde la propriile mele întrebări. Timpul interior care a fost al scriiturii lui Proust și a devenit al traducerii mele. Pe data viitoare!

Ilustrație realizată de Dan Perjovschi.

Publicat în PrintRecomandat0 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *