Traducându-l pe Proust (IV): Obișnuință

Când am aplicat pentru prima mea bursă de traducător, acum multă, foarte multă vreme, în toamna lui 2020 adică, o mică propoziție din textul prin care mi se aproba bursa respectivă m-a surprins. Traduc aproximativ din limbajul lemnos al birocrației: „nu a argumentat satisfăcător necesitatea unei noi traduceri.” Atunci m-am supărat, nu atât pe omul care scrisese acel rând, cât pe mine, pentru că totul îmi păruse atât de evident, încât nici nu-mi trecuse prin cap să argumentez în două rânduri necesitatea retraducerii. 

Sigur, se va spune (și pe bună dreptate) că un text odată tradus trebuie depășit, trebuie lăsat în urmă, trebuie să trecem la altceva. Și totuși: există un spirit al vremilor pe care mereu îl uităm. Un spirit al vremilor care (dincolo de toate tribulațiile conștiinței umane) presupune un limbaj al vremilor. S-a spus (și se va mai spune până la sfârșitul timpului) că literatura, textul literar e în primul rând limbaj. Literatura nu poate exista în afara limbajului, ea e în primul rând un efect al acestuia, un soi de ecou – sau, mai degrabă, e sursa ecoului care se face limbaj. Nu fenomenul acesta ne interesează aici, e oricum prea puțin dezbătut și trăim vremuri sărace, orice dezbatere literară care nu e politică pare caducă, dacă nu de-a dreptul prostească. Dar să revenim: de ce o retraducere? De ce nu o revizuire a traducerilor anterioare? De ce nu o suprapunere a tuturor traducerilor, ca în cazul ediției Modern Library of America? Argumentul, aici, e totalitar: pentru că așa trebuie. Pentru că spiritul vremii noastre e diferit de cel de acum treizeci de ani și e bine să conștientizăm asta și să spunem lucrurile pe limba noastră, pe limba de azi adică, în limbajul în care vorbim noi. Pentru că (și aici trebuie să zâmbim, atât cât mai putem zâmbi), eu și Dna. Mavrodin și soții Cioculescu ne-am fi înțeles foarte greu dacă vreodată am fi stat de vorbă, experiențele care ne-au creat limbajele vor fi fost atât de diferite, încât cel mai probabil am fi ajuns de fapt să nu reușim să ne înțelegem. E realitatea timpului, e realitatea care în fond se numește obișnuință și care (deloc întâmplător) e și un element central al gândirii proustiene. 

Nu mai știu de câte ori apar în text cuvintele habitude, habits. Aș putea să număr, sigur că am textul, dar e bine să lăsăm unele lucruri să rămână nespuse. Ce știu, însă, e că în spatele efectului de limbaj care e În căutarea timpului pierdut stă obișnuința ca viață. Scrie undeva, sigur că nu în textul propriu-zis, ce farmec ar mai avea totul dacă s-ar întâmpla și asta, că nu putem viețui în afara obișnuinței. Că viețile noastre sunt – în esența lor cea mai esențială – repetiție, obișnuință adică. Și, la urma urmelor, ce e limbajul dacă nu cea mai bine însușită repetiție? Ce e literatura, dacă nu efectul cel mai desăvârșit al acestei repetiții care e limbajul? Îți vei răspunde singur(ă) la aceste întrebări, nu am nici cea mai mică intenție să răspund eu. Ce pot face, însă, e să încerc (printr-un alt efect de limbaj, iată, sunt infinite) să scot obișnuința din structura romanului despre care tot scriu aici; să-mi propun și să-ți propun să ne comportăm ca și cum Marcel Proust n-ar fi văzut esențialitatea obișnuinței și ar fi propus ca pe o cheie de boltă, să zicem, automatismul. Ar fi ieșit cu totul altceva, firește. E o diferență între obișnuință și automatism și ea constă în faptul că prima e conștientă. Conceptul acesta (pe care mie îmi place să îl consider central în carte – nu, nu voi spune operă, să nu greșim aici), se remarcă nu prin faptul că poate fi generalizat la toți oamenii (un adevăr de altfel banal), ci prin faptul că la Proust e conștientizat. Narautorul din În căutarea timpului pierdut își asumă această conștientizare și o duce până la capăt, până în preajma morții, singura limită acceptabilă a umanului. Nu trebuie să fim mari specialiști în logică pentru a deduce că tot travaliul trimite în fond la obișnuința cu ideea de moarte, mesajul fiind nu unul neapărat legat de estetică, cât unul de o simplitate cutremurătoare: viața e obișnuința cu ideea morții. 

Închei (nu, de fapt nu închei nimic) cu un gând despre doamna care până mai ieri era editoarea acestei traduceri. Un gând, atât, o specie de obișnuință. La bună vedere!

Foto: Valeriu Mladin

Publicat în PrintRecomandat1 recomandare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *