Cu un an în urmă, în octombrie 2022, generosul FILIT a adus în școala mea, în cadrul unui atelier-dezbatere, un grup de zece cunoscuți traducători de literatură română. Deși veneau din țări și din limbi diferite, vorbeau cea mai curată și mai frumoasă limbă română, cunoșteau toate ultimele apariții de carte din România și chiar proiectele editoriale din sertare, se puteau adapta fără nicio greutate vizibilă inocenței interogative a elevilor de 16-17 ani. Naturalețea profesionistului. Pentru că ne aflam cu toții într-un liceu numit „Costache Negruzzi”, discuția cu vecinul de masă a lunecat (și) către încercările de traducător ale acestuia, către „imitațiile” și „adaptările după…” de la începutul secolului al XIX-lea. Las continuarea aici, în preajma unui nou Filit (2023) și în contextul tematic oferit de numărul curent al revistei.
Majoritatea traducerilor din Moldova începutului de secol XIX erau orientate înspre literatura franceză, toate contribuind la constituirea și rafinarea treptată a limbii române literare, la multiplicarea tiparelor expresive şi la dezvăluirea potenţelor artistice ale acesteia. Textele traduse și „adaptările” la modă vor ocupa, pentru mai bine de jumătate de secol, un loc central în cultura epocii, setând din mers un repertoriu de teme și de formule estetice devenite, în timp, literatură originală. Le putem considera traduceri formante, pentru că pe temeiul lor s-a dezvoltat apoi, pe de o parte, știința și arta traducerii în spațiul autohton, iar, pe de altă parte, scriitorii timpului au căpătat curajul exprimării în texte personale.
Neobișnuite împrejurări de viață au făcut ca Negruzzi să trăiască „între” limbi încă de la începutul vieții. În cultura română, este celebră experiența învățării târzii a limbii materne, româna – după ce deprinsese destul de bine greaca și franceza de la dascăli particulari, după moda timpului – descrisă cu umor în proza Cum am învățat românește. Ambițios și pragmatic, Negruzzi ajunge cu timpul să cunoască mai multe limbi străine, fiind inspirat și îndrumat către acest traseu formativ de tatăl său, Dinu, care deținea în biblioteca găzduită „într-o ladă din coridor” (E. Lovinescu) destule cărți religioase și laice, precum și manuscrisele unor traduceri din literatura universală. Acest fapt este semnificativ atât pentru destinul particular al unui vlăstar al micii boierimi pământene preocupat de imaginea sa socială, cât și pentru destinul colectiv al unei generații ce avea să pună bazele culturii române moderne.
Adolescent fiind, Constantin Negruzzi ajunge în primăvara lui 1822 la Chișinău – refugiindu-se din fața vâltorilor politice și revoluționare ale timpului la moșia Șărăuți din ținutul Hotinului -, unde îl cunoaște pe Pușkin, atunci în vârstă de 22 de ani, aflat în compania lui Calipso, o grecoaică frumoasă refugiată de la Iași, pe care Negruzzi o va evoca în „Scrisoarea VII”. Se presupune că adolescentul Costache, cum era alintat în familie, le slujește celor doi de interpret, deoarece fata nu știa decât grecește și românește, limbi pe care autorul lui Evgheni Oneghin nu le cunoștea. În ciuda diferenței de vârstă – Costache avea 14 ani – leagă o amiciție afectuoasă cu Pușkin, după cum avea să-și amintească mai târziu: „Pușkin mă iubea, și găsea plăcere a-mi îndrepta greșalele ce făceam vorbind cu el franțuzește. Câteodată șădea și ne asculta ore întregi pre mine și pe Calipso vorbind grecește; apoi începea a-mi recita niscai versuri de a lui, pre care mi le traducea.” (C. Negruzzi, Opere, vol. I, p. 231). După propria-i mărturisire, experiența refugiului îi aduce lui Negruzzi, în afară de întâlnirea cu Pușkin, prilejul învățării limbii ruse și, desigur, contactul cu literatura rusă, din care va traduce mai târziu. Primele traduceri ale lui Negruzzi datează de la nici 15 ani, fiind reunite în manuscrisul Zăbăvile mele în Basarabia în anii 1821, 1822, 1823 la satul Șărăuții din raiaua Hotinu, care este dăruit în 1909 Bibliotecii Academiei de către fiul scriitorului, junimistul Iacob Negruzzi. Această culegere juvenilă conține traducerea romanului Zuma ou la découverte du quinquina, aparținând lui Madame de Genlis, a cărui poveste romantică având un pronunțat aer de legendă se leagă de descoperirea în veacul al XVIII-lea a unui leac perceput ca miraculos, chinina. Interesul timpuriu al scriitorului pentru „genul moralistic” se vădește în partea a doua a manuscrisului, care cuprinde o suită de studii de moravuri, traducere prin intermediar grecesc a câtorva dintre „caracterele” lui Teofrast, transpuse în greaca modernă de Dimitrie Darvari. Partea a patra a acestei culegeri inedite cuprinde traducerea neterminată a comediei lui Le Sage (sau Lesage) din 1709, Crispin, rival de son maître. După ce revine din Basarabia, în 1823, la doar 16 ani, Negruzzi traduce Memnon, ou la Sagesse humaine de Voltaire – povestea înțeleptului care învață, prin experiență și sacrificiu personal, că niciun proiect uman nu este infailibil – după o versiune în limba greacă a lui Evghenios Vulgaris, publicată în 1766. Un an mai târziu, în 1824, adolescentul traduce anecdota Le trépied d′Hélène, de Jean-François Marmontel.
În ceea ce privește încrederea în rolul social și în impactul cultural al traducerilor, Negruzzi s-a aflat, la maturitate, sub razele contradictorii ale două mari personalități ale timpului: Ion Heliade-Rădulescu și Mihail Kogălniceanu. Dacă ultimul le condamnă public în articolul Introducție din „Dacia literară” (1840), simțindu-le ca o amenințare la adresa dezvoltării firești și organice a literaturii autohtone („Traducțiile însă nu fac o literatură”), primul le absolutizează importanța, le practică și le încurajează uneori fără discernământ. Tocmai cu acesta (Ion Heliade-Rădulescu) a întreținut Negruzzi o susținută corespondență și a fost unul dintre colaboratorii publicațiilor conduse de el. În ciuda conservatorismului ce-l definea, este cert că ambițiile de traductor ale lui Constantin Negruzzi au avut în spate impulsurile celui care proiectase vestita Bibliotecă universală. Prima traducere publicată de Constantin Negruzzi – cele menționate mai sus au rămas în manuscris – datează din 1835, fiind inspirată tot de cultura franceză. Este vorba de melodrama romantică Trente ans ou la vie d′un joueur, scrisă de Victor Ducange și M. Dinaux, reprezentată pentru prima dată la Paris în iunie 1827, cu mare succes, și repede ajunsă în capitala Moldovei, la Iași, unde este jucată în ianuarie 1833 de trupa franceză a lui Fouraux, în limba franceză. Martor el însuși la succesul reprezentării – care va fi repetată în 1835 -, Negruzzi se hotărăște să o traducă, spre a putea fi jucată, în viitor, și în limba română, ceea ce se va și întâmpla în octombrie 1844. Opțiunea lui Negruzzi pentru traducerea unei piese la modă atestă, desigur, „caracterul practic al activității literare a lui Negruzzi, îndreptat spre satisfacerea nevoilor culturale ale momentului” (Liviu Leonte, Constantin Negruzzi, p. 83). În ceea ce privește calitatea traducerii, ea este considerată „onorabilă, deși fraza se desfășoară încă greoi”, iar „arhaismul stă lângă neologismul francez incert adaptat” (idem, p. 84). Semnificativ pentru exigența autorului este faptul că el revine asupra traducerii, publicând o a doua variantă a acesteia în 1863.
Victor Hugo este unul dintre scriitorii romantici francezi care l-au atras pe Negruzzi ca prozator și ca traducător. La îndemnul lui Heliade-Rădulescu, traduce în 1837 două piese istorice de inspirație medievală – Marie Tudor și Angelo – ale căror scene tari, cu ecouri melodramatice tipic romantice, se vor regăsi și în proza lui Negruzzi. Urmează tălmăcirea, în 1839, a Baladelor lui Hugo, versiune asupra căreia autorul va reveni ulterior de două ori, spre a le îmbunătăți succesiv (1845, 1863). Traducând, Negruzzi își șlefuiește, treptat și implicit, stilul de scriitor. Eugen Simion arată că în perioada debutului „scria într-o limbă aproape imposibilă”, pentru ca ulterior să capete claritate, nuanță, umor. Pentru traducerea baladelor lui Hugo, experimentează o echilibristică poetică greu de obținut la 1839, în absența unor modele românești viabile. Sub titlul general Impresii de călătorie, îl traduce în 1838 și pe Dumas-père – povestea despre Wilhelm Tell din Impression de voyage en Suisse -, publicându-și textele sub formă de foileton în revista lui Ion Heliade-Rădulescu, „Curier de ambe sexe”.
Asemenea colegilor săi de generație, Negruzzi avea planuri mari, dintre care E. Lovinescu amintește intenția traducerii, în colaborare cu Kogălniceanu, a întregii opere a prinților Dimitrie și Antioh Cantemir, ce urma a fi cuprinsă în nouă tomuri. A reușit să traducă – împreună cu Al. Donici -, doar câteva satire, epistole, ode și fabule ale lui Antioh Cantemir și să revadă o ediție din Descriptio Moldaviae, a lui Dimitrie Cantemir.
Un sector complementar al traducerilor, mult dezvoltat în epocă, este cel al „imitațiilor”, al „prelucrărilor” și al „adaptărilor”, un fel de compromis acceptat și larg răspândit la vremea aceea între traducerea unui text și aproprierea acestuia într-o „nouă” operă, semnată de autorul-traducător-adaptator. Dovada faptului că Negruzzi cunoștea diferența dintre acestea și o traducere propriu-zisă o reprezintă subtitlurile cu rol de precizare metodologică pe care le atașează uneori titlului operei. Astfel, despre scenele din Actul III ale comediei lui Molière Femmes savantes spune că sunt „traduse slobod”, despre Șalul negru precizează că este „imitație din A. Pușkin”, în vreme ce nuvela Zoe este „noutate istorică”. Prelucrări sunt operele Muza de la Burdujăni și Melancolia, în vreme ce Toderică – publicată de Negruzzi sub semnătură proprie – este preluată, aproape în totalitate – sunt schimbate numele, pentru efectul de „autenticitate” moldovenească – de la Prospère Mérimée, nuvela Fédérigo, ceea ce i-a și atras autorului la aproape 20 de ani după moarte (1882) o acuzație de plagiat din partea lui I. Nădejde.
Punând cap la cap aceste fragmente de istorie literară, putem considera că ieșeanul Constantin Negruzzi are meritul de a fi călătorit cu folos imediat în câteva din literaturile timpului său și de a fi găsit în traduceri izvorul secret al operelor sale originale, această rută cu dublu sens ajutând cultura română să înceapă a respira în ritmurile europenității.
