Avertisment: Dacă niciunul dintre vecinii tăi nu vorbește despre cea mai recentă ecranizare de pe HBO, probabil nu te afli în locul potrivit. Dacă ți‑ai surprins vecinii depozitând carne în frigider cu duiumul, probabil nu te afli în locul potrivit. Dacă țipetele din împrejurimi sunt mai mult decât niște orgasme reținute parțial, e momentul să cauți ajutor. Dacă vecinii tăi consideră că heteronormativitatea e cool și își petrec timpul descriind cu patimă experiența vizionării noului fenomen cinematografic intitulat Teambuilding, atunci cu siguranță te afli în pericol.
The Last of Us nu are nevoie de nicio introducere. Nu mai e nicio surpriză că primul joc din serie, lansat de Naughty Dog în 2013 și venit la socoteala unei culturi deja pronunțate la momentul în cauză, a transformat industria jocurilor video, a gaming‑ului, brusc, din temelii, cumpănit. Ceea ce s‑a dovedit imediat ca apex în interiorul unei comunități plasate cu dispreț la margine își găsește astăzi emergența dincolo de spelunca limitrofă a milioanelor de nerds care se bucură de un scenariu post‑apocaliptic done right de un deceniu. Parazitată cu benevolență și fără vreun răspuns conștient, audiența proveni‑ tă din afara nișei reacționează pozitiv la noul discurs propus.
Ceea ce poate fi surprinzător, însă, e faptul că o ecranizare după un joc video reușește să obțină aclamații inepuizabile din partea criticilor și a publicului mainstream deopotrivă. Fără îndoială, jocul se pretează unei adaptări pentru marele ecran, însă încercările anterioare de transpunere a unor experiențe story‑driven s‑au dovedit neavenite, excepție făcând, poate, câteva titluri independente ca Silent Hill sau niște ecranizări de nișă din seria Resident Evil care nu își depășesc posteritatea dincolo de granițele unui fanbase oricum nesatisfăcut. Aclamațiile abundente pe care The Last of Us le primește firesc nu provin nici din autoritatea pe care Craig Mazin o câștigă în 2019 cu Chernobyl, nici din scenariul care stă la baza ecranizării, ci, înainte de toate, dintr‑un aspect care reușește să depășească prestigiul regizorului și al jocului care compun baza transpunerii pe marele ecran pentru scenariul dat.
Mai presus de orice, succesul cert al ecranizării în cauză își găsește originea în propria capacitate metamorfică de a se transpune într‑un discurs parazitar, simpatic nu către audiență, ci direct către sursă. Dincolo de redarea scenariului într‑un mod incontestabil fidel, care să legitimizeze însăși această transpunere pe marele ecran, The Last of Us rămâne în propriul ecosistem chiar și atunci când depășește limitele artificializării, ale manufacturării, în fine, ale capitalizării unui spațiu virtual generativ. Lăudabilă nu e doar opțiunea pentru o adaptare dedicată întru totul scenariului din 2013, tradusă prin numeroasele cadre reproduse (aproape „copiate”, cu bună știință) din primul joc, cu un fundal la rezoluție 4K și cu cele 2 nuclee acționate de Pedro Pascal și Bella Ramsey în ipostaza protagoniștilor. Mai mult, ecranizarea revendică o revizitare a scenariului original și îi oferă un nou semnificant. „Variantele” actuale, jocul video și ecranizarea în cauză, nu instigă la dualitate, la o binaritate a morfemului atribuit scenariului, întrucât aceste variante interdependente converg, se „parazitează” reciproc și, mai mult decât atât, parazitează un sistem pe care îl extind simultan. Nu e deloc întâmplător că o variantă next‑gen a primului joc se va lansa imediat după încheierea miniseriei: dincolo de strategia de marketing (evidentă și inevitabilă), e cert că producătorii jocului vor avea în vedere și ecranizarea pentru discursul remastered.
