Că anul 2021 a fost unul bogat din punct de vedere editorial nu mai e niciun dubiu. Fie că vorbim de proză ori de poezie, acesta pare să fie unul dintre cei mai productivi ani pe care i-a avut literatura română în ultimele două decenii. Tânăra editură OMG Publishing a izbutit să se impună cu apariții dificil de ocolit, cu debuturi puternice, catchy – atât din punct de vedere al vizualului, cât și al stilisticului (Cătălina Stanislav, Elena Boldor), cu volume lucrate atent (din punct de vedere tehnic), curajoase și fresh (aici referindu-ne, desigur, la poeți precum Florentin Popa sau Vlad Moldovan), cu traduceri din poezia străină în vogă, dar și cu volume importante de teorie literară. Ultimul titlu al anului pe care editura l-a lansat este așteptatul debut al lui Valeriu A. Cuc, poet care mai publicase până acum în câteva reviste (Vatra, Echinox) și care își crease deja un oarecare univers poetic în jurul lui. Chiar dacă volumul său, Poeme (OMG, 2021), continuă traseul propus și promis încă din 2015 (stilul confesiv, recurența unor motive precum plimbările, prietenia, socialul, orașul etc.), saltul estetic al acestuia trebuie numaidecât punctat.
Confesiunile unui milenial hiperlucid
După cum aminteam mai devreme, confesiunea este dominanta acestui debut. Autorul lor? O figură fragilă, nesigură, cu un interior împânzit de temeri și neliniști de tot soiul (sentimentale, sociale) și cu un exterior în aparență pregătit să înfrunte crunta realitate cotidiană, cea care-l supune nestingherit unor confruntări care pot părea, firește, banale, de rutină, dar care, fiind vorba de o fragilitate și o sensibilitate excesivă din partea celui implicat, aduc negreșit cu ele o serie de observații greu de anticipat, greu de întrezărit. Asta deoarece Cuc găsește moartea „undeva în spatele unui garaj din Mărăști / în care se aruncă fructele vechi sau puțin lovite / de la Lidl”, vede „oameni în situații mai nasoale decât tine”, dar și „zero umanitate într-un oraș doar pentru privilegiați”. Pe scurt, el dă dovadă de o hiper-emotivitate, pe alocuri stranie, combinată cu cinismul asumat nu o singură dată și care împreună reușesc să treacă de inhibițiile sociale obișnuite.
Dincolo de poemele ce merg pe linia asumării ideologice, acelea ce demonstrează pe lângă conștientizarea statutului de privilegiat – grație apartenenței de rasă, clasă („sau când ești jos jos jos de tot / ai tot felul de nevoi pe care nu le înțelegi”), gen (cum e, de pildă, poemul cristina – „însă tu nu știi câtă nevoie au fetele de tați / și chiar nu știu” sau clinica – „sunt gay și sunt oameni care i-ar scuipa pe stradă / și sunt oameni care semnează să-i interzică / și toată lumea îi face de rahat”) – o empatie răzleață, dusă la limita auto-denunțului, debutul lui Valeriu Cuc însumează și o serie de poezii de dragoste (cu tot ce aceasta presupune – îndrăgostire, relație, despărțire) poziționate pe un fundal urban (la antipodul complicității naturii specifice Romantismului), cândva în mileniul al III-lea. Sinceritatea neîmblânzită, care dictează tonul acestor texte și care augmentează cu fiecare vers sentimentul de descompunere a eului, a dat naștere unor structuri când vulnerabile („să nu mă lași viața mea, / că mă doare inima”), când pline de statornicie emoțională („și nu spui ce simți ca să nu strici momentul, / să nu fuți sărutul ăla straniu și decisiv / care poate însemna absolut orice, / însă tu știi exact ce înseamnă.”), când înșelătoare („am fumat ceva și apoi ne-am privit / mă priveai ca dolly când voia / undeva afară, oriunde. râdeai argintiu / și mă gândeam că te iubesc, dar nu”), când fantasmagorice („nu mi-am dorit / niciodată mașină, însă te-aș fi luat să fugim cu un bax / de bere în portbagaj, / să facem dragoste, să fim lejeri și simpli, cum ne / imaginam, / râzând de fraierii care cred că ne pot atinge.”).
Dacă ar fi să sintetizăm într-o imagine acest debut, ne-am opri cu siguranță la unul din tablourile lui Edward Hopper: pe fundalul unui oraș spasmatic, gălăgios și murdar, silueta ostenită a unui bărbat de treizeci de ani e proiectată în postura de spectator, de observator al haosului din jur. Chipul lui cald transmite o detentă emoțională paradoxală: bucurie, dor, dezamăgire, neputință, exaltare, iar ipostaza în care se află, deși îl avantajează din toate punctele de vedere, nu îl liniștește. Dimpotrivă, se resimte o înverșunare palpabilă a propriei condiții.
Fără niciun dubiu, Poeme de Valeriu A. Cuc este un volum onest și curajos care promite. Melancolia soft îl distanțează radical violența și tentele dark ale douămiiștilor, iar sinceritatea și empatia cu nuanțele lor puerile, pure și în același timp curajoase și asumate, îl apropie mai curând de noua poetică, cea care a depășit momentul anilor 2010 și care luptă să-și găsească o formă de echilibru în zbuciumul ce-o înconjoară.
