Ecranizarea după Moromeții I a lui Stere Gulea și adaptarea liberă după Moromeții II, Viața ca o pradă și publicistica lui Marin Preda ne oferă prilejul de a pune față în față nu doar două vârste ale filmului, cu firească distribuție diferită, ci și două moduri distincte de valorificare a limbajului și de reprezentare a lumii, corespunzătoare epocilor în care au fost create. Pe de o parte, avem ultimii ani ai regimului comunist, în care era obligatorie înfierarea interbelicului într-o astfel de creație destinată publicului larg, pe de altă parte – secolul XXI, cu toate provocările libertății și ale democrației și cu înțelegerea dobândită prin experiență istorică a succesiunii fatale între „lupta de rasă” și „lupta de clasă” (ca să-l cităm pe tânărul Niculae din filmul din 2018, vizibilă proiecție auctorială).
Dacă ne întoarcem la ecranizarea din 1986, constatăm de fiecare dată (și mai ales la vizionarea repetată) că spectacolul verbal completează într-un mod inedit imaginea și mișcarea personajelor. „Prostule”, cu variațiile inevitabile de gen și număr, rămâne apelativul constant în Moromeții I, discuțiile în contradictoriu ajungând întotdeauna la jigniri și chiar injurii (tind să cred că mai ales pentru spectatorul de ieri și de azi, de vreme ce personajele nu reacționează aproape deloc la aceste formule de adresare, ca și cum ar face parte din normalitatea indiscutabilă a vieții lor, cu excepția câte unui revoltat ca Țugurlan). Locuitorii din Siliștea-Gumești au un orgoliu al inteligenței cu totul ieșit din comun și își asumă o superioritate burzuluită față de cei care nu le împărtășesc ideile. Desigur, față de roman, în care forța acestor cuvinte este mai puțin vizibilă, îmbrăcată în reflecțiile naratorului și în descrieri, în film ajunge în prim plan, subliniind specificul unei lumi aspre, nemiloase, violente, foarte rar atentă la celălalt. Nu doar timpul pare să-și piardă din răbdare, ci și oamenii, pripindu-se mereu să răspundă în răspăr, fie cu ironie, fie cu obidă. Duelurile verbale oglindesc conflicte mocnite, dar și o situație a comunităților rurale românești, în care aproapele (vecin, consătean, chiar frate, copil sau părinte) nu merită niciun fel de considerație. Lumea satului nu mai stă sub semnul seninătății și al inevitabilei comuniuni cu natura într-un asemenea film, cum nici romanul nu mai conține decât secvențe reduse de armonie comunitară. În backgroundul peliculei se aud mereu strigăte răstite, inclusiv în adaptarea liberă din 2018 – agresivitatea semantică este dublată de una fonetică, de tonuri foarte ridicate care semnalează o lume întoarsă pe dos și nu neapărat comică. Mitul timpului răbdător se cam prăbușește – ultimii ani ai interbelicului în satul românesc nu sunt, nici pe departe, scutiți de corvoade, probleme sociale, lipsă a civilizației.
Cu toate rezervele privitoare la imixtiunea păguboasă a ideologiilor în cultură, e interesant de constatat că primul film după opera lui Marin Preda pare o replică polemică la tot ce înseamnă political correctness, feminism, parenting, comunicare, bullying și alte mitologii contemporane. O variantă de mizerabilism avant la lettre, contrapunând viziunii idealizate asupra lumii satului o imagine alcătuită din contraste puternice: cumsecădenia e dublată de plăcerea de a râde pe seama altcuiva, munca de chiul, responsabilitățile sociale sunt amânate și boicotate, bătaia e ruptă din rai etc. În fond, ceea ce s-a cam ocolit în interpretarea filmului (și a cărții, fără îndoială) este faptul că sărăcia produce monștri, indiferent de regimul politic, iar înapoierea economică a satului românesc a lăsat amprente dramatice în educație, producând inechitate socială și dramă.
Ilie Moromete e, de asemenea, o figură construită din contraste psihologice puternice, ca și imaginea alb-negru pentru care s-a optat. Inteligența și încăpățânarea, autoritatea și abuzul inconștient, dragostea și indiferența compun un portret greu de prins în linii sigure, pentru că, la rândul lui, își simte identitatea amenințată de prefacerile dramatice ale lumii și ale familiei.
„Cel din urmă țăran” e nu doar contemplativ, cum s-a tot subliniat în interpretări, ci de-a dreptul leneș în unele secvențe, iar disimularea lui nu de puține ori înseamnă dispreț față de interlocutori. Ocupația lui fundamentală în film pare a fi să bea tutun, spre exasperarea Catrinei, care, în roman, îl acuză de suceală. Cele mai multe secvențe îl surprind fumând, cerând sau dând o țigară. Amicii săi de discuții, la rândul lor, cer sau dau „o țigare”. Spre deosebire de țăranul patriarhal, care își mai îngăduie câte o beție, în Moromeții nu doar fonciirea, ci și viciile semnalează pătrunderea modernității în spațiul rural: țuica la prima oră a dimineții, fumatul în exces, ironiile la adresa bisericii, comentariile politice. Orgoliul inteligenței e dublat de orgoliul unicității și o inedită estetică a injuriei poate fi constatată în replici. Interpretarea unanim admirativă a personajului îi reduce din expresivitate, pentru că, în afară de importanța anacronică pe care o dă loturilor de pământ, nu prea mai are multe trăsături ale țăranului patriarhal, cum nici Paraschiv și Achim nu sunt doar niște tineri lipsiți de respect și responsabilitate. Autenticitatea și vitalitatea personajelor, atât la Marin Preda, cât și la Stere Gulea, vin din aceste contraste.
Într-o posibilă antologie de estetică a privirii și mimicii actorului, chipul lui Victor Rebengiuc ar ocupa, cu siguranță, pagini importante, la fel cum expresiile deznădăjduite ale Catrinei și ale lui Niculae rămân mult timp pe retina spectatorului. Mai mult decât cartea, filmul lui Stere Gulea s-a imprimat în memoria colectivă a românilor pentru că reflectă, pe de o parte, o lume dispărută, pe de altă parte – conflicte familiale și sociale care persistă, indiferent de regim politic.
Moromeții 2 nu putea urma primului film, după mai bine de 30 de ani, decât cu o distribuție fără cusur. Volumul al doilea al romanului surprinde instalarea comunismului la sate și nu întâmplător Monica Lovinescu îl considera mai important din punct de vedere istoric decât primul. De data aceasta, limbajul nu mai e presărat de atât de multe invective, de parcă filistinismul comunist ar fi atins deja toate manifestările omenești. Vremurile de tulburare istorică și familială stârpesc din elocință, fie ea și agresivă. În Moromeții 2, protagonistul are niște replici mult mai pieptănate, contaminate de discursul auctorial. Conflictele supraviețuiesc, Moromete nu reușește să își împace nevasta, nici copiii, așa că vulnerabilitatea lui e din ce în ce mai pronunțată. Câteva secvențe surprind nostalgia după vremurile de adăstare liniștită, dar poiana lui Iocan rămâne în altă lume, ca și limbajul tăios, marcă stilistică a acestei lumi spectaculoase estetic.
Prin urmare, nu ne rămâne decât să râdem și noi de facultățile noastre, ca și cum am trăi într-un timp utopic răbdător.
