La întrebarea „Ce vrei să te faci când vei fi mare?”, din ce în ce mai puțini copii răspund „profesor” sau „profesoară”, iar acest procent tinde la zero când sunt întrebați elevii de liceu, cumva orientați deja către viitoarea profesie. Mi s-a întâmplat chiar să mi se răspundă cu „Doamne-ferește!” atunci când i-am recomandat vreunui adolescent o carieră didactică sau să primesc e-mailuri „lămuritoare” de la părinți îngrijorați în legătură cu o asemenea perspectivă și cerând – în mod ironic, chiar de la un profesor – consiliere pentru tânărul rătăcit… Care să fie explicația unei asemenea atitudini a oamenilor (nu spun a societății) sau, mai degrabă, a unor asemenea convingeri ce riscă a se înrădăcina? Este contrariant și straniu, pe de altă parte, fie și pentru că industria artistică a venit către public, în ultimul timp, cu imaginea unor profi cool, inteligenți, carismatici, descurcăreți și „umani” până la a te face să vrei să fii ca ei. Avem romane recent publicate – aș putea enumera câteva, dar, nejucând în filme, nu „mă risc” – în care personaje din această tagmă salvează suflete, construiesc destine, întind mereu o mână către celălalt. Să fie acestea doar proiecții ideale? Să fie distanța dintre ficțiune și realitate atât de dezamăgitoare? Dacă este așa, atunci să facem ceva pentru a o reduce, oameni buni! Văd aproape zilnic, în segmentul meu de socializare on-line, nenumărate manifestări de nemulțumire față de școală, unele explicate, altele simple înjurături, anonime sau nu; unele complexe argumentații (păcătuind, însă, prin generalizare), altele simple invective grav certate cu gramatica (vina tot nouă, profesorilor, ne aparține). Oamenii au dreptul și simt nevoia să se exprime. Până la un punct, este bine și sănătos să o facă, iar noi, cei care suntem obiectul acestui megadiscurs fragmentat, trebuie să avem înțelepciunea de a-i înțelege resorturile și de a-i înlătura, atât cât putem, cauzele, fără a ne lăsa seduși de mesajele din privat în care suntem informați delicat că nu despre noi, ca persoane, este vorba, ci despre „sistem”. Of, sistemul! Știu, a avut și încă mai are tendința de a fi un colos birocratic, cu multe inconsecvențe legislative, cu salarii destul de mici la începutul carierei, cu posturi puține și greu de obținut, cu multă inerție, conservatorism și frică de schimbare. E drept că școlii îi stă bine să fie un pic demodată, să miște mai greu pionii de pe tabla de șah și numai după ce este sigură că jocul rămâne viabil. Trebuie să acceptăm, totodată, că au început să se flexibilizeze unele mecanisme, să se ivească alternative dinspre mediul educațional privat, să se dezvolte inițiative puse în practică de ONG-uri, să se formeze nuclee reformatoare (ah, ce cuvânt!) ce iradiază chiar din interiorul școlii, de la oamenii ei, așa cum este firesc să se întâmple.
În nervurile acestui sistem, însă, au început să se dezvolte și să prolifereze ca niște microorganisme adesea nocive tot felul de subsisteme, care ar putea fi botezate după natura și scopul lor: 1. „Cin’ se ia cu mine bine…”. Nu, nu „îi dau haina de pe mine”, ci îi dau – ca partid aflat la putere – un post de conducere vizibil, important, care face omul să se simtă bine în mod real, nu ca atunci când primește „haina” vreunui pârlit generos. Bietul profesor ajuns peste noapte într-o asemenea postură (că nu are decât vina de a se fi înscris în partidul potrivit) nici nu știe ce se vrea de la el, dar se arată harnic, învață din mers… Victimă inocentă a sistemului!; 2. „Ora ca un spectacol”. La orele online asistă uneori, la vedere sau nu, tot felul de persoane, din familie sau din afara ei, fie pentru „a ajuta” candidatul la fericirea unei note bune, fie pentru a se lămuri cum stă treaba cu școala, fie pentru a se distra observând personajul-actor ce evoluează în fața publicului, cu toată „recuzita” specifică: decorul casei, costumul, machiajul, raportul verbal-nonverbal etc. Am reușit astfel, o spun cu mândrie actoricească, să leg ceva prietenii cu bunici invitate ceremonios „la microfon” și cu bone smart care mi-au dat sfaturi neprețuite. Trec într-o paranteză – din auzite – inserțiile verbale neconvenționale de tipul „Asta nu știe ce laptop ai tu!” sau „Cum dracu` să vezi la tablă cu un așa…!”. Trebuie să recunoaștem, dragi colegi, că acest tip de școală ne-a oferit nesperata oportunitate de a transforma ora într-un adevărat show, un performance care ne face candidații perfecți pentru a juca în filme, că tot aminteam mai sus.; 3. „Cine plătește comandă muzica.” Da, aici înțelepciunea paremiologică are mare dreptate și nu i te poți opune, ca părinte și contribuabil cu viziune, atunci când îți dă ghes să îi pui profului niscaiva întrebări despre evoluția copilului tău taman pe la 10 seara. La telefon, desigur. Tot acolo îți poți arăta nemulțumirile (cu toții avem, nu-i așa?!), mai poți strecura una-două noțiuni sau teme de studiu care trebuie musai și urgent introduse… Doamna sigur va aprecia! Cu atât mai mult cu cât doamna are așa, vreo 180 de elevi, iar însumarea apelurilor telefonice de la măcar 25 % de aparținători grijulii îi va ridica în mod cert calitatea actului didactic.; 4. „Am vrut să fiu vedetă…”. Vă amintiți cântecelul, nu-i așa? Nostalgici sau nu după anii în care a fost lansat, unii „dascăli” se dau în spectacol pe la știri, unde ajung din cauza comportamentului abuziv sau chiar deviant față de elevi. Nu e de mirare că asemenea imagini se transferă, pe nedrept, asupra profesiei în sine.; 5. „La ce-mi folosește asta-n viață?!” Chiar așa: de ce i-ar trebui poezia inginerului, istoria – șoferului de camion sau geografia – dermatologului?! Ce să mai vorbim de matematică, pelinul nostru, al tuturor, până către terminarea liceului?! Nu mi-am propus să răspund acum la această întrebare, fie și din convingerea că, atunci când ea se ivește prea des, meciul este deja pierdut… E o întrebare pe care nu este rău să ne-o adresăm, pragmatic, atunci când studiem ceva, dar fără a aștepta răspunsuri „cu lingurița” pentru orice sarcină de învățare. Opțiunea pentru o școală, pentru un profil, pentru un profesor ar trebui să vină la pachet cu încrederea și cu răbdarea, de ambele părți. Îmi vine în minte un răspuns la această retorică a lui „De ce?” dat – la o întâlnire cu elevii din cadrul FILIT – de către Dan C. Mihăilescu, sub forma unui exemplu practic și real: la interviul de angajare într-un post foarte bine plătit din conducerea unei companii bancare a fost ales, atunci când s-a ajuns la egalitate de șanse, candidatul care… citise Marguerite Yourcenar. Venise vorba și despre literatură. La fel putea fi Creangă sau Dumas. Cam așa e cu „nevoile” în viață. Nu știi niciodată de unde apar, iar școala te poate ajuta să fii mereu pregătit!
Care este legătura, mă puteți întreba, între aceste povestioare și alegerea profesiei didactice? Viitorii posibili profesori (elevii și studenții de azi) o văd și o trăiesc în fiecare zi, online și offline. Chiar nu cred că problema salarizării îi face să respingă sau să amâne ideea de a fi profesori, pentru care unii au realmente chemare, ci dificultatea exercitării acestei meserii. Nu în ceea ce privește – culmea! – esența ei (lucrul în clasă, zi de zi, cu elevii, faptul că tu însuți trebuie să înveți mereu, să cauți, să te reinventezi pentru a fi „prezent la prezent”, să dai examene, să cauți cursuri interesante pentru a te forma, să fii conectat la dinamica științei și a disciplinei pe care o predai – toate acestea sunt frumoase și firești pentru un profesor), ci culisele ei sociale, în care aproape toată lumea este profesor: știe cum, ce, când, cât, de ce. Să-ți faci treaba a devenit un act de curaj. Cred că trebuie să reînvățăm să iubim școala, cu toate imperfecțiunile ei, pentru că alternativa disprețului, a ignorării sau a urii nu ne duce nicăieri. Sunt sigură că cei mai mulți dintre noi, indiferent unde s-au oprit cu școala, au în minte imaginea unui învățător sau a unui profesor care le-a oferit ceva: scrisul și cititul, o carte, un sfat, o mică pedeapsă la momentul potrivit sau o încurajare. Nu vorbesc aici despre recunoștință, ci despre onestitatea de a le recunoaște prezența benefică și necesară în viața noastră.
Dragilor, dacă nu știți cum trece timpul când sunteți într-o bibliotecă, dacă vă place să observați oamenii și să vorbiți cu ei, dacă nu lăsați niciodată fără răspuns o întrebare a unui copil, dacă aveți răbdarea de a pune sămânța într-un ghiveci, de a aștepta și de a privi apoi fascinați cum crește din mâinile voastre o plantă, dacă vreți să pășiți zilnic, toată viața, în cadența tinereții, faceți-vă profesori!
Foto: Radu Afrim
