Uciderea tatălui. Fenomenul biografiilor romanțate

În literatură, ireverența e creatoare. Decomplexată, Franța își tot ucide tatăl. Convulsiv și adeseori iconoclast, scriitorii contemporani se iau de monștrii sacri ai literaturii – cei care-i legitimează pe ei înșiși –, coboară statuile de pe soclu. Și, de multe ori, sub pretextul de a le da o nouă strălucire, le deghizează, le știrbesc câte un colț, le arată imperfecțiunile. Genul biografiilor de scriitor, în registru sobru-literar sau în cheie romanțată, are tradiție în Franța, dar aș spune că se poate identifica, în ultimul timp, o tendință de reapropriere a maeștrilor printr-un gest din ce în ce mai decontractat, din ce în ce mai teribilist, ca formulă insolită de dinamizare a patrimoniul literar.

Recent, după alte cărți-portret dedicate lui Rimbaud, Verlaine sau Villon, scriitorul Jean Teulé – romancier prolific, de altfel – a publicat o biografie desacraliza(n)tă a lui Baudelaire, întinsă pe nu mai puțin de 430 de pagini. Disputată și discutată pasional în mediul literar francez, „Crénom, Baudelaire!”, apărută la editura Miallet-Barrault la sfârșitul anului 2020, nu-l idolatrizează deloc pe genialisimul autor al celor 100 de Flori ale răului, ci dimpotrivă, îl pictează în tușele groase ale unui dandy insuportabil, „primul punk-ist de pe pământ”, cu părul vopsit în verde, plimbând în lesă o oaie cu blană roz. Un portret baroc și nonconformist care-l arată misogin în relațiile cu femeile (cu scandaloasa Jeanne Duval, dar și cu mama sa, victimă a umorilor sale grobiene), provocator impenitent până la a primi, printre dinți, de la trecătorii siderați: „ Putain de poète !…”

Prin comparație cu alte biografii-omagiu, între care Un été avec Baudelaire de Antoine Compagnon, celebru critic și profesor de literatură la Collège de France, care vedea în Baudelaire o ființă ambivalentă, incurabil suferind de spleen și modern anti-modern, pervers ostracizat și clasicizat, portretistului iconoclast Jean Teulé i se reproșează un parti pris către anecdotica neagră, mai mult „vulgară” decât vulgarizatoare. Interesant este că discutabilă e considerată perspectiva aleasă, accentele puse de autorul de azi în destinul lui Baudelaire, dar nu fronda în sine. În spiritul Franței, ireverența e prin definiție un ferment creator.

Într-un cu totul alt registru, intimist și interiorizat, dar păstrând complet libertatea de viziune și de ton, scriitorul Régis Jauffret îl rescrie, azi, pe Flaubert. În 2021, se împlinesc 200 de ani de la nașterea celui care a redesenat cu totul peisajul literar al Franței, părintele literar al Doamnei Bovary fiind demult intrat în imaginarul colectiv drept părintele tuturor scriitorilor contemporani. Autor multipremiat – în 2018, Microfictions a primit „Goncourt de la nouvelle”, Régis Jauffret n-are deloc pretenția de a fi publicat încă o biografie clasică, una în plus, ci-și revendică dreptul (de scriitor) de a formula, literar, propriul adevăr despre Flaubert.

În Le dernier bain de Gustave Flaubert (apărută la Seuil și ajunsă în librării în martie 2021), Régis Jauffret este Gustave Flaubert: în prima parte a cărții scriitorul de azi se insinuează în vocea scriitorului de ieri, narațiunea la persoana întâi e autoficțiunea unui tânăr obsedat de scris și stil și totodată confesiunea unui bărbat acaparat de multiple iubiri – Elisa Schezinguer, Louise Colet, Juliet Herbert –, dar și, surpriză, îndrăgostit, cu pasiune răvășitoare, de cel mai bun prieten al său, Maxime du Camp. Un al doilea volet al cărții schimbă perspectiva, Régis Jauffret ia distanță și povestește ultimul ceas de viață al lui Flaubert la persoana a treia. Ca și cum scriitorul de azi, ucigându-și în scris tatăl literar, nu se putea ucide pe sine în numele său.

Simbolic, Franța își tot rescrie, își tot ucide scriitorii. Castrarea tatălui castrator e semn deopotrivă de maturitate și de fertilitate literară, de eliberare și de recunoaștere a filiației, de neîncetată emancipare și de eternă umilință. Le roi est mort, vive le roi!

Experiment literar ventriloc

Cât de predispuși sunt oare scriitorii români să-și ucidă tatăl – tații –, recreându-se pe sine în oglinda lor? O (psih)analiză rapidă a puținelor, de altfel, gesturi culturale de emancipare postdecembriste ar trebui să nu uite un celebru scandal cauzat de o ediție a revistei Dilema unde Eminescu era detronat prin portrete impertinente, inacceptabile pentru diverșii adepți ai unei mitizări absolute.

În România ultimilor ani, genul biografiilor romanțate începe să aibă ecou și vizibilitate grație unor inițiative editoriale de excepție, cu bătaie lungă. Mai întâi, scriitorul Florin Lăzărescu și Muzeul Literaturii Române din Iași au avut ideea de a propune unor tineri scriitori de azi să repovestească viața unor personalități literare de patrimoniu, care au o casă memorială dedicată în zona Iașului și a Moldovei. Au rezultat nişte mici bijuterii literare, erudite şi nonşalante, de citit oricând de copiii de azi sau de copiii de ieri, crescuţi cu „statuile“ unor Costache Negruzzi, Ion Creangă, Vasile Alecsandri sau Mihai Eminescu. La acest exerciţiu inteligent de demuzeificare au participat cu tuşă personală Florina Ilis (Povestea lui Mihai Eminescu), Simona Antonescu (Povestea Otiliei Cazimir), Cristian Fulaş (Povestea lui Dosoftei), Bogdan Răileanu (Povestea lui Costache Negruzzi), Mihai Buzea (Povestea lui Vasile Pogor), Iulian Ciocan (Povestea lui Nicolae Gane), Dan Coman (Povestea lui Mihai Codreanu), Adela Greceanu (Povestea lui Vasile Alecsandri), Tudor Ganea (Povestea lui Mihail Sadoveanu), Andrei Crăciun (Povestea lui Ion Creangă), Alex Tocilescu (Povestea lui George Topârceanu).

În siajul acestei idei, editura Polirom a extins considerabil conceptul, conferindu-i o nouă miză. Inițiind colecția Biografii romanțate, editorul Adrian Botez resuscitează figuri larg culturale de sculptori, pictori, compozitori, cântăreţi, dramaturgi, poeţi, prozatori, povestea vieții fiecăruia dintre ei fiind încredințată și de această dată unei voci singulare din noua generaţie de autori. Prin acest experiment literar „ventriloc“, scriitorii de azi se strecoară programatic în vieţile unor personalități tutelare din cultura română, dar nimeni nu doboară statui: demersul nu e de emancipare, ci de actualizare, de „updatare” literară și afectivă, de generare de imaginar și infuzare de sensibilitate în niște portrete împietrite în canon. Astfel, Enescu e repovestit de Dan Coman, Caragiale de Bogdan-Alexandru Stănescu, Brâncuși e sculptat de Moni Stănilă, Maria Tănase e reînsuflețită de Simona Antonescu, Ionesco e rescris de Liliana Corobca, Cioran de Andrei Crăciun, viața lui Steinhardt e remixată de Lavinia Bălulescu, Luchian e reimaginat de Veronica D. Niculescu.

În mod firesc, formulele narative sunt diferite și variate, iar miza seriei constă tocmai în forma pe care o ia întâlnirea provocată, extrem de personală, dintre sensibilitatea scriitorului de azi și monstrul sacru de ieri, cu destin mai mult sau mai puțin osificat în imaginarul cultural național. Demersul editorial e unul voluntar și, prin dimensiunea lor „convențională” – adică ieșită dintr-un concept curatorial asumat –, biografiile rezultate păstrează, în succesiunea lor, un insolit caracter de happening literar.

Voi reveni într-un număr viitor la coliziunea vocilor, foiletând câteva dintre biografiile romanțate cu această perspectivă: în ce măsură portretele de personalități trecute ascund, în filigran, autoportrete de scriitor, în ce măsură modul de a decupa destine culturale esențiale, moștenite din alt timp, trimite, de fapt, la semnele timpului nostru.

Ilustrație copertă realizată de Sorin Ilfoveanu.

Publicat în PrintRecomandat0 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

  1. Quelle étude passionnante! Très belle contribution à l’histoire littéraire de nos deux pays sous un angle original. La thèse est brillante et juste. Avec mes félicitations Ph.P.