Împotriva simțului comun, care ar putea crede că memoria este primordială, iar uitarea nu este altceva decât absența – temporară sau definitivă – a memoriei, o simplă deviere sau chiar o defecțiune maladivă, ar trebui să reflectăm asupra posibilității de a regândi raportul dintre ele, inversându-l. Pentru aceasta, pot fi formulate câteva linii de argumentare.
1). Deși memoria ne este absolut necesară, mai ales pentru a ne proba continuitatea în timp, deci identitatea, avem la fel de multă nevoie de uitare. În lipsa ei, ne-am încărca de toată negativitatea întâmplărilor nefericite și a trăirilor dureroase, adunate fără voia noastră de-a lungul vieții. Din acest punct de vedere, uitarea contribuie decisiv la păstrarea sănătății, cel puțin a celei mintale. Identitatea fiecăruia
este alcătuită la fel de mult din uitările sale esențiale precum din ceea ce memorează. Iar acest lucru se petrece atât la nivelul faptelor trăite, cât și la cel al cunoștințelor dobândite.
2). Uitarea este spontană, în vreme ce memoria se educă. Prima se realizează de la sine, este naturală, cealaltă e adăugată. Desigur, uneori nu putem uita pe cât de mult ne-am dori, motiv pentru care într-
un anumit sens chiar și uitarea trebuie învățată, apoi temeinic exersată. Ea nu mai este atunci simplă și imediată, ci voluntară, metodică. Nu întâmplător, Ricoeur vorbea despre „echivocitatea primordială” a uitării. Dar și invers, memoria depozitează, dincolo de voința noastră, chiar împotriva acesteia, nu doar idealuri, norme și valori înalte, ci și mânie ori resentimente, dorințe neîmplinite, speranțe false, iluzii deșarte. Totodată, ea cheamă adesea la suprafață, actualizându-le, imagini și gânduri ascunse, care am prefera să rămână în starea de latență, acolo unde se află în mod obișnuit.
3). Indiferent dacă e concepută ca „depozit” (Aristotel, Augustin etc.), „bancă metafizică”, „arhivă” sau „bază de date” (Sloterdijk), memoria e un furnizor constant de ființă, dar și de neant. Însă uitarea este și ea diversă, de la uitarea ființei la cea a banalităților cotidiene existând o sumedenie de stadii intermediare. Evident, o arhivă a uitărilor, sau o istorie a acestora, nu s-ar putea reconstitui decât grație activării memoriei, de la anamneza psihanalitică (Freud) la repetarea hermeneutică a uitărilor metafizice ale ființei (Heidegger). Dar reciproca este la fel de adevărată: arhiva celor păstrate în memorie nu e posibilă dacă n-ar exista un vast „ocean al uitării”, cum l-a numit Alexandru Dragomir. Datorită imensității uitării are loc selecția pe care timpul însuși o realizează. Și tot grație ei suntem feriți de aglomerația faptelor din istorie. Dacă toate cele întâmplate vreodată ne-ar vizita fără încetare, ne-am afla în imposibilitatea de a alege liber acele moduri de viață din trecut pe care le considerăm relevante și pornind, de la care preferăm, pe cont propriu și totodată în comun, să ne construim atât sinele, cât și comunitatea. Nietzsche este un fervent susținător al beneficiilor uitării, în raport cu care aventurile memoriei sunt nu doar târzii și secundare, ci chiar otrăvitoare. Uitarea acționează ca un cenzor vigilent, mereu prezent atunci când se produce întâlnirea noastră cu exteriorul, un „paznic pe pragul templului demnității umane” (Omenesc, prea omenesc I, § 92). Uitarea activă, așa cum o numește Nietzsche, este „o capacitate activă de frânare, pozitivă în cel mai strict sens al cuvântului, căreia i se datorează faptul că tot ceea ce este trăit, aflat, absorbit de noi, ne pătrunde în conștiință în faza de digestie (ar trebui s-o numim «absorbție sufletească») la fel de puțin ca și întregul proces foarte variat în care se desfășoară hrănirea noastră trupească, așa-numita «asimilare»” (Genealogia moralei II, 1). Uitarea aduce cu ea „puțină liniște, puțină tabula rasa în conștiință spre a face iarăși loc noului”, în vederea bunei guvernări a pluralității din corpul omenesc. Ea este „un soi de portăreasă, de păstrătoare a ordinii sufletești, a liniștii, a etichetei; se întrevede deci de îndată că fără uitare n-ar putea exista nici fericire, nici seninătate, nici speranță, nici mândrie, nici prezent”. Dacă uitarea este „o forță, o formă a sănătății robuste”, memoria este ulterioară, fiind creată atunci când apare dorința continuității în a voi un lucru odată ce ai început să îl vrei. În temeiul ei a devenit posibil faptul de a promite și a ne ține promisiunea. Astfel, memoria ne oferă garanția viitorului și responsabilitatea față de durata lungă. Pe fibrele memoriei, arată Nietzsche, este construită apoi conștiința. Însă principalul mecanism al memoriei este durerea: sacrificiile, groaza, martirajul, cruzimile și pedepsele. Asociate cu durerea, ideile devin fixe, iar instinctele morale sunt transformate în legi universale, cărora le uităm însă originile impure („imperativul categoric kantian miroase a cruzime”).