Ultima vacanţă la Techirghiol, cu Tudor Arghezi

Autorul Cuvintelor potrivite se naşte sub semnul zodiacal al Gemenilor, în 21 mai 1880, la Bucureşti, ca rod al convieţuirii nelegitime dintre tatăl român, Nicolae Theodorescu, funcţionar de bancă, şi Rozalia Arghesi, de origine germană, venită din Ardeal, menajeră în casa Theodorescu. Tudor Arghezi, pe numele său real Ion Nae Theodorescu, a trăit în București. A murit și a fost îngropat în grădina casei sale de pe strada „Mărțișor”.

Tudor Arghezi își numea locuința „așezământul Mărțișor”, situată în zona mănăstirii Văcărești, pe un maidan plin cu gunoaie, bălării și imense grădini de zarzavaturi, până să se modernizeze Bucureștiul.

Cine-l vizita, deschidea portița de lemn încuiată ca la schit, știută doar de intimii casei, și intra în paradisul său de-o viață: ograda cu pomi scunzi, ierburi înalte și păsări cu tril năucitor, apoi dădea de mulți câini, capre și pisici, ca într-o adevărată gospodărie. Tot acolo, cam pe la mijlocul distanței, se afla conacul.

De prima sa soție, Constanța Zissu, divorțează la un an de la căsătorie, iar Eliazar, născut la Paris, a rămas în custodia mamei, care, între timp a devenit un fotograf celebru. Cu a doua soție, Paraschiva, a avut doi copii, pe Iosif, alintat Baruțu și Domnica, alintată Mitzura. Tudor Arghezi își iubea familia. O respecta, o proteja. Plecau în vacanță, la Mănăstirea Agapia, în Moldova, sau la Techirghiol.

Acasă la Arghezi, într-o toamnă

Se spune că oamenii sunt ca vinul, cu cât îmbătrânesc cu atât sunt mai generoși. Cei apropiați lui Arghezi știau cât de generos era. Memorialistul Constantin Beldie avusese norocul să fie un apropiat al casei. Era invitat pe strada „Mărțișorului”, ca să-și culeagă din fructele ce le oferea din belșug grădina, în funcție de anotimp, sau la pomana porcului, la sărbătoarea Ignatului, aproape de Crăciun.

Ca de obicei, toamna, poetul îl invita pe Constantin Beldie, la vie, ca să-și culeagă struguri. Ajuns în vizită, memorialistul găsește poetul cu înfățișarea lui de mizantrop, destul de vioi, aplecat cu asiduitate mare la treburile casei, ale curții și ale grădinii. Cotrobăia prin cuibare după oușoare, casa era măturată, ograda la fel, câteva vreascuri sfârâiau sub cazanul de rufe. Peticul de vie din fața grădinii păzit de două șarle de căței, pisicile pe lângă zid prin ogradă, în soarele tomnatic.

După ce secretarul de redacție de la Revista „Noua Idee Europeană” își culege strugurii, este poftit în odaia pentru musafiri, de la parterul casei cu pereții albi, rafturi de cărți și multe picturi, câțiva Ressu, un minunat Vâlsan și un Băncilă, o păpușă decorativă de Tonitza deasupra divanului, niște desene ale Mițurei și două gravuri ale unui artist german, unde stau de vorbă.

La vederea maldărului de hârtii de pe masă, memorialistul curios îl întreabă despre câtă hârtie folosește atunci când scrie, și află că poetul scria ușor: Pornesc și merg înainte până la corectura în șpalte, pe care mi-o fac neapărat singur și în care îmi dreg scăpările, prostiile. Îi amintește că la Teatrul de Comedie, din București, la premiera spectacolului cu piesa O noapte furtunoasă, fusese vernisată și expoziția cu pagini din manuscrisele piesei amintite a dramaturgului I.L. Caragiale.

L-am cunoscut pe Caragiale – îi spune autorul <<Florilor de mucigai>> lui Beldie – când aveam 17 ani și-mi încercam condeiul semnând Theo. Eram un fel de custode al unei expoziții internaționale de pictură, sub patronajul revistei <<Ileana>>, a lui Bogdan-Pitești. Expunea la Hotelul <<Union>> și Puvis de Chavannes a cărui soție era o Cantacuzină de-a noastră. Nu intra cineva pe acolo. Stăteam degeaba, dar într-o zi văd pe Caragiale intrând cu o ceată zgomotoasă de admiratori care făceau haz de necaz. Se oprește în fața lui Puvis: <<Ăsta-i Pulis de Chavannes. Mă, știi cine sunt eu?>>, mă întreabă Caragiale. I-am spus că nu știu. A doua zi, mă pomenesc singur cu el, încruntat, la măsuța mea: <<Mă, tu ai știut ieri cine sunt eu!.. Mă, tu trebuie să scrii. Dă să văd și eu ce scrii să-ți arăt meșteșugul. >>M-a luat cu el să mâncăm și zile întregi nu ne-am despărțit. Scria greu. L-am văzut începând, una după alta, cinci cărți poștale, până s-o brodească. După achitarea lui Caion a plecat dezgustat la Berlin. De câte ori a venit în țară mi-a transmis vorbă printre gazetari, că vrea să mă vadă.

Invitat la cină, Constantin Beldie își amintește: La 70 de ani, Arghezi mânca la prânz și seara, ciorbe cu afumături, piftie, tocăniță, sarmale, friptură și cartofi prăjiți, apoi desert și nu lipsea paharul cu vin. La masă tăcea, mesteca încet, călugărește. După ce a mâncat Mitzura ciorbă, tocăniță, friptură, sarmale, tort, și-a luat rămas bun, ne-a anunțat că avea de dansat în spectacol și a plecat la teatru. Apoi am pășit amândoi în odăița de lucru și de culcare a lui Tudor Arghezi care se afla în foișorul casei. Mobilată simplu, ca pentru un școlar silitor, cu pătuc de fier, masă de brad, ceașca de cafea și tutunul ordinar pe masă, printre multe foi. Coborâse după cafea. Am răsfoit ușor printre hârtiile împăturite, speriat să nu mă surprindă prietenul. Deseori am făcut incursiuni în zona nebuloasă a biografiei argheziene, în urma căreia a curs multă cerneală în revistele culturale ale vremii, pornind de la actul nașterii sale, în privința părinților lui nelegitimi. Era interesantă genealogia obscură și povestea cu șapte neveste a tatălui său. L-am cunoscut la o parolă, cu înalți învățați bonvivanți prelați, cu ceapă și vin înainte, apoi am dat de condeiul său fertil. Ne vedeam des la Academia Terasă, la grădina Oteteleșanu, alături de Minulescu și alții. (Constantin Beldie, „Oameni văzuți de aproape”, Editura Roza Vânturilor)

Dacă I.L. Caragiale l-a încurajat pe Arghezi la 17 ani ca să scrie, Constantin Beldie i-a decis cariera. Pamfletarul vorbea așa cum scria, cu aceeași forță de viziune și de expresie colorată. Cei care l-au cunoscut își amintesc despre conversația lui uluitoare cu multă bucurie. Toate consemnările prin articolele din presă despre rarele lui conferințe, de obicei citite, arată că poetul atrăgea un public numeros. Scria mult pentru el. Își deprecia manuscrisele și deseori ajungeau la coșul de gunoi.

Prietenii lui Arghezi

Tudor Arghezi a avut prietenii de lungă durată, s-au vizitat, au corespondat. Pe cei pe care i-a iubit, i-a integrat în marea lui familie. Se spunea că era tare „spurcat la gură” cu străinii și cu vecinii, mai ales la vremea cireșelor sau a strugurilor. Ispita vecinilor de-a se înfrupta din fructe dezlănțuia alergări împleticite prin iarbă, înjurături reciproce peste gard, amenințări cu prăjina. Incidentele treceau odată cu anotimpul, iar bunele vecinătăți se calmau de la sine.

 Șerban Cioculescu îl cunoaște pe Arghezi la <<Capșa>>, în București, la o cafea, moment despre care povestește în ale sale Amintiri: Era un bărbat voinic, dar scund, cu timbrul vocal în falset, de o politețe exagerată, îți strângea mâna câteva minute, spunându-ți domnia-ta. Cine nu cunoștea violența de limbaj a pamfletarului, rămânea uimit de acest aspect al omului privat. Mai târziu l-am vizitat pe marele poet acasă și am putut cunoaște o altă rară vocație a omului: aceea a paternității. Nu mai frecventa cafeneaua, devotându-se integral familiei și <<Mărțișorului>>, unde totul, de la împrejmuire și alei până la clădiri și plantații, a fost făcut cu munca și uneori cu brațele lui, ce-i drept, vânjoase.

Când Vladimir Streinu, însoțit de mine și de soțiile noastre, i-am înmânat revista în care scrisesem despre romanul <<Lina>>, coana Paraschiva ne oferea niște cireșe mari albe și-l îmbia pe soțul ei să se servească, că-i plăceau mai ales pentru că erau amare, Arghezi citind printre filele netăiate a spus: <<La lectura articolului domnului Cioculescu o să mi se pară dulci.>> În cronica mea, arătam că a fost singura biruință epică marcantă, un imn închinat muncii, de către unul dintre cei mai aprigi muncitori ai condeiului din literatura noastră. (Șerban Cioculescu, „Amintiri”)

Tudor Arghezi scria zilnic, la masa lui de lucru din foișor și avea o slăbiciune: se vedea romancier. Puțini știu că autorul Cuvintelor potrivite avea talent de desenator. Se bucura când primea elogii pentru câte o „tabletă” – specie literară impusă în literatura română de însuși Arghezi – sau poezie publicată.

 Între scrisul lui Arghezi și rostirea lui prin viu grai nu era aproape nicio deosebire. Poetul vorbea rar, gutural, spontan și colorat, cu asocieri verbale de-o uimitoare prospețime. Când îi venea bine, nu evita calamburul. (…) Mi-a plăcut la Arghezi discreția muncii lui literare. Am intrat în casa lui de nenumărate ori, am avut acces la chilia de jos, care îi servea drept atelier și odaie de dormit: o cămăruță cu o masă simplă, un pat de fier cu velniță oltenească, o sobă de tuci cu burlan, o etajeră cu cărți și mape, un aparat radio, o gravură semnată de Mitzura, o icoană veche a sfântului Nicolae, îmbrățișată de un șirag de mătănii vegetale. Grădina îi intra pe fereastră printr-o creangă spânzurată de cer. Niciodată n-am surprins, la atâția scriitori, manuscrise uitate pe masă, niciodată nu l-am văzut încurcat între două variante ale unei poezii. Vorbea rar și foarte puțin despre experiența lui scriitoricească intimă, scrie prietenul său, dramaturgul Valeriu Anania (Bartolomeu Anania, Mitropolitul Clujului), în ale sale amintiri.

O vizită, o plimbare, o scrisoare, conversații lungi acasă în odaia lui, amintiri din lumini și neguri, căci apropierea sufletească presupunea, pentru cei care l-au cunoscut, o pagină de poezie printre cireșii înfloriți în mai, sau toamna în apusuri rubinii, acasă în grădina sa.

Doi scriitori, unul în coasta altuia pe-un palier

Când părăsea lumea de la „Mărțișor” bântuită de război, sărăcie și moarte, autorul Florilor de mucigai pleca într-o stațiune balneară unde a fost văzut deseori mâncând crenvurști cu hrean și bând bere. Se întâmpla între cele două războaie mondiale.

Era un obicei al tuturor scriitorilor de atunci, în fiecare vară, ca să-şi poată scrie operele în tihna inspiraţiei sau să se odihnească departe de lumea cu destule tentaţii, ei închiriau camere prin stațiuni, la mare sau munte, eventual pe la mănăstirile din Moldova.

După Primul Război Mondial, unul dintre locurile favorite de la malul mării era Techirghiolul. Într-un an, închiriază în același timp, la Techirghiol, și nimeresc întâmplător ca vecini de etaj, doi scriitori ce-și făcuseră imaginea unuia despre celălalt doar din păreri auzite și tot felul de legende, care circulau pe seama lor: Ionel Teodoreanu și Tudor Arghezi.

Informat că pe același palier se învecinează cu familia Arghezi, vestea nu i-a picat bine lui Ionel Teodoreanu.  Scriitorul s-a izolat într-o odaie ca să termine ultimul volum din romanul „La Medeleni”, iar soţia sa, Lily, avea grijă de băieții gemeni. Îl admira ca poet, dar îi devenise antipatic ca om, în urma zvonurilor.

Văzuți din balconul camerei hotelului, membrii familiei Arghezi păreau toți mici și grași, cu mers greoi, înfierbântați la față, pălăvrăgeau mult. Nu erau deloc romantici, iar copiii celor două familii n-aveau aceeași vârstă și, cu siguranță, nu preferau aceleași jocuri, căci Gogo și Afane erau mult mai mari decât Mitzura și Baruțu. La o lună de vacanță, familiile învecinate se evitau civilizat. Plecau la plajă, la nămol sau la plimbare, iar când se întorceau în hotel, pășeau încet pe hol, ca nu cumva să se întâlnească unii cu ceilalți.

Băieţii lui Teodoreanu erau neastâmpărați, se plictiseau ușor, n-aveau chef de povești, deveneau și mai iritați când li se atrăgea atenția să facă liniște, erau tot timpul pe punctul de a se părui frățește din cauza jucăriilor. Mama lor era printre ei, trebuia să mențină liniștea pentru ca tatăl lor să poată scrie, orice zgomot îl scotea din răbdări și-i spulbera inspirația. Din acest motiv mai multe ori din zi, soția lui Teodoreanu lua băieții și pleca la plimbare pe faleză sau la plajă. Când se reîntorcea în hotel, le promitea băieților că dacă vor fi cuminți vor aprinde artificii, în balcon. Puștii, care se cumințeau subit, priveau uimiți jocul de artificii.

Taifas nocturn cu amintiri, tutun și cafea

Într-o seară, pe când spectacolul artificiilor era în toi, au apărut în balconul alăturat Baruțu și Mitzura. La auzul glasurilor încinse, Tudor Arghezi iese încruntat în balconul lui, dă cu ochii de doamna Teodoreanu. Zâmbește și îi pupă mâna, cere voie să treacă în balconul ei cu odraslele lui. În timp ce preșcolarii familiilor învecinate se jucau cu artificiile, se înfiripă un taifas cu multă cafea, tutun, voie bună între autorul Cuvintelor potrivite și nevasta lui Teodoreanu. Râdeau în hohote, glumeau mult, se bucurau, când autorul Medelenilor, sătul să tot strige din camera lui: “liniște!”, deschide ușa. Zburlit și indignat, rămâne uluit în prag. Nu-i venea să creadă ce vede. Gogo, Afane, Mitzura și Baruțu erau pe paturi, ba pe sub paturi, râdeau, cântau, dansau, țipau, când erau în balcon, când alergau prin cameră, făceau ca toate animalele, în jocul lor. În balcon, maturii familiilor învecinate stăteau la o poveste.

Vino să te pup! Să-ți spun că te iubesc. Și să mărturisesc dumitale, să-ți spun ce idiot am fost! Trebuie să știi că, auzind că vii de la Iași cu familia și că ai să stai în coasta mea pe același palier, mi-am chemat nevasta și i-am zis: <<Ascultă dragă, avem pe palier pe filfizonul și fandositul ăla de Teodoreanu, cu nevastă-sa, o moftangioaică desigur, dintr-alea cu nasul pe sus, și cu odraslele lor, gemeni răzgâiați, izmeniți și năzuroși. Nu vreau să avem nimic de împărțit cu ei, auzi? Fă cum știi. Nu scoate capul pe ușă până ce nu ies dumnealor la plajă, sau ia-le-o tu înainte, descurcă-te, nu vreau să am de-a face cu ei, mă indispune prezența lor>>, îi spune Tudor Arghezi lui Ionel Teodoreanu.

Cei doi scriitori se uită unul la altul, îi umflă râsul, iar seara s-a derulat apoi cu lacrimi, vaiete și înțepături în splină de atâta râs și bună dispoziție. Și multă cafea.

Noi, din respect pentru Arghezi, l-am lăsat să creadă că râdem cu poftă de epitetele sugestive cu care ne încondeiase. Improvizez o gustare, mâncăm pe tăblii, pe jos, pe unde apucăm, vine și doamna Paraschiva, mă îmbrățișează ca pe o veche cunoștință, ploaia stătuse, ieșise luna, totul era proaspăt, și brusc se stinge lumina, pun lumânări pe podea. Arghezi, astfel luminat, părea un idol asiatic, lăcuit cu un bronz roșcat; îi sticleau ochii și parcă luau foc în răstimpuri, când se oglindeau flăcările lumânărilor în ei. Ne fascina cu privirea lui zâmbitoare, ascuțită, caldă, duioasă, tăioasă, ironică, după cum cerea vorba graiului său cântat și tărăgănat, ca de descântec. Ne povestea din viața lui, din peregrinările de demult prin străinătăți, despre fiul său, Eliazar, plecat în lume, despre oameni întâlniți, despre scris… Și uitam de toate, ascultându-l, de sete, de foame, de somn… Se topeau lumânările în filigene; înfigeam altele în ceara caldă, și așa până la ziuă, scrie Ștefana Velisar Teodoreanu în „Ursitul”.

Verva drăcească a lui Arghezi și ultima vacanță

Familia Arghezi trebuia să plece, deoarece camerele ocupate erau închiriate de către alți turiști. Autorul Psalmilor ardea de dorinţă să mai rămână încă o lună, dar în aceleași camere închiriate. În toată Eforia se făceau pariuri, dacă pleacă sau nu pleacă, dacă va primi sau nu va primi să stea în altă parte. Până la urmă, directorul hotelului și-a îngrămădit familia în apartamentul său, oferind o cameră doamnei care închiriase și venise cu fetițele ei, iar autorul romanului Cimitirul Buna-Vestire a rămas pe loc învingător. A urmat o lună, ca în <<O mie și una de nopți>>, noapte de noapte, ne fermeca Arghezi cu verbul său vrăjit. Pierise acea tăcere discretă din aripa clădirii. Scările erau armonică unde pe toate treptele răsunau râsetele copiilor noștri. Ferestrele erau un fel de telefoane surde, prin care se strigau copiii și mă chema Paraschiva ca de pe un deal pe altul. Nu ne mai ajungeau lumânările. Alergam zilnic să cumpăr altele, căci la 11 noaptea alcătuiam cercul magic al poveștilor și atunci se încingea verva drăcească a lui Arghezi. Ionel și cu mine slăbeam de atâta nesomn. <<E ca o drogă Arghezi>>, spunea Ionel, copleșit. Să fi putut înregistra tot ce ne-a povestit Arghezi o lună, și cele spuse de Ion, amândoi atât de fascinanți la vorbă – ce comoară de poezie, mărturisiri, umor, experiență de viață, clocotitoare fantezie ne-ar fi rămas! La sfârșitul lunii ne-am despărțit. Noi am plecat la Agapia, unde ne aștepta Ibrăileanu cu familia lui, iar Arghezi a plecat la Râșnov, unde ne chema și pe noi, cu multă insistență în scrisori.<<” Niciodată! zise Ionel, ar însemna să mă las de scris.>>, povestește Ștefana Velisar Teodoreanu în Ursitul.

Atunci la mare, la Techirghiol, a fost prima şi ultima vacanţă a celor două familii împreună. Cei doi scriitori au purtat apoi o corespondență niște ani, de-o incomparabilă grație stilistică, care se află astăzi la Academia Română. Când Ionel Teodoreanu primea câte o scrisoare de la Tudor Arghezi, îi răspundea soția sa.

Revista „Bilete de Papagal”, sărbătorit la 80 de ani, ca poet național

În 1928, Tudor Arghezi îi invită pe toți din familia Teodoreanu, Păstorel, Ionel și Lily alături de Demostene Botez, Mihail Sadoveanu, George Topârceanu, Otilia Cazimir să publice în ziarul „Bilete de papagal”, pe care l-a fondat. Au răspuns toți afirmativ.

Lily Teodoreanu, după ce a născut băieții gemeni, s-a dedicat creșterii lor, a renunțat să scrie. La un moment dat, după ce băieții au mai crescut, fără să știe soțul ei, ajuns scriitor celebru cu multe romane publicate, a trimis la ziarul lui Tudor Arghezi nişte poezii, semnându-le cu pseudonimul literar Ștefana Velisar. Poemele au fost publicate atunci, iar după niște ani scriitoarea își amintește în Ursitul: Directorul <<Biletelor de papagal>> m-a mirosit, depistând cu finețe stilul meu. Și întrucât lumea începuse să creadă că sunt poeziile lui George Lesnea, a adăugat semnăturii numele Teodoreanu.

Velisar era un nume care circulase în familia tatălui ei, însă autorul Florilor de mucigai n-a fost de acord cu el. Doamnă Lili, crede-mă, e mai bine să fii supărată decât confundată, a atenţionat-o Arghezi într-o scrisoare. Apoi a semnat tot ce a publicat cu numele: Ștefana Velisar Teodoreanu.

La un an de la apariție, ziarul devine revistă. La 40 de ani de la apariţia primului număr al publicației „Bilete de papagal”, Baruțu o îndemna pe Ștefana să scrie ceva pentru jubileu. Scriitoarea i-a povestit atunci într-un articol întâmplări la care a fost martoră, despre care nu avea cine să-i mai povestească.

Când a împlinit 80 de ani, Tudor Arghezi a fost sărbătorit ca poet național, la Ateneul Român. Cupola Ateneului Român, din fastuoasă cum este, a devenit boltă înstelată. Cât e de larg, spațiul dat de Exarc așezământului ajunsese a fi neîncăpător. Atâta lume venise! Oficialitate, personalități cu nume de mare prestigiu, prezenți în juriu pe podium, Tudor Arghezi, lângă Paraschiva, lângă el bastonul de lungi drumuri prin București, într-o lojă sus, în partea stângă a sălii. Puteam să-l văd mai bine, înalt, acolo sus. Un semn al modestiei, nespus de frumoasă modestie. După ce Bogza, din juriu, și-a terminat cuvântarea, sub ochii tuturora a coborât de pe scenă. A urcat în locul ales de sărbătorit. A sărutat mâna lui Arghezi. Poetul chiar dacă protesta, Bogza nu s-ar fi oprit, scrie Petre Pascu în cartea sa de evocări.

Poetului, care spunea că trăiește într-o țară „cu oameni cumsecade și lichele mărunte”, i s-a decernat în 1936, apoi în 1946, Premiul Național de Poezie. În 1955, a fost ales membru al Academiei Române, iar în 1965, a primit Premiul Internațional „Johann Gottfried von Herder” și a fost nominalizat pentru Premiul Nobel pentru Literatură.

Autorul Testamentului a murit în 14 iulie 1967. În ultima zi de viață – își amintește Șerban Cioculescu -, simțindu-se mai bine după boală, redactase un catren cu aceeași de totdeauna migală și luciditate creatoare. Viața de artist, de părinte și de cetățean i-a fost exemplară, ca și opera.

În 14 iulie 1967, pe pagina întâi a ziarului „România liberă” scria: Moartea academicianului Tudor Arghezi. Trecerea în eternitate la 87 de ani.

Tudor Arghezi și-a găsit odihna veșnică alături de soție, sub pomii din grădina casei înălțate de ei, piatră cu piatră. Conform dorinţei testamentare a poetului, începând cu 1974, „Mărțișorul” a devenit casă memorială. Se poate vizita.

Publicat în Cultură, LiteraturăRecomandat1 recomandare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *