Ultimele ore din viața lui Toma Caragiu

În 1977, un cutremur a îndoliat România. Atunci s-au stins din viaţă actrița Eliza Petrăchescu, cântăreața Doina Badea, poetul Anatol Baconsky, scenograful Liviu Popa și genialul nostru actor, Toma Caragiu. Iată scenariul ultimelor ore din viața lui Toma Caragiu, alcătuit din relatările soției și ale martorilor, din presă și din „Carte despre Toma”, (fără autor), publicată la Editura Meridiane, în 1985.

Niciun actor român n-a cunoscut, după al Doilea Război Mondial, o asemenea popularitate uriaşă, ca Toma Caragiu. Era unul dintre acei actori înzestraţi, care ştia să-l acapareze, să-l subjuge şi să-l încânte pe spectator cu inteligenţa şi cu verva sa. Era un genial interpret de comedie, dar juca la fel de bine și dramă. N-a lansat un personaj, ca apoi, popularitatea să-i crească în rândul publicului, aşa cum a fost Grigore Vasiliu, care a devenit peste noapte şi „Birlic”; sau Amza Pellea, care l-a zămislit pe „Nea Mărin”.

Toma Caragiu s-a născut în dimineaţa zilei de 21 august 1925, la Hrupişti, în Grecia, când Soarele aflat lângă Regulus, o stea fixă ce aduce nemurirea, traversa zodia creativităţii, a Leului. Bărbatul puternic, frumos, înalt cu umerii laţi şi pieptul bombat, cu faţa îngustă și pomeţi proeminenţi, avea ochii negri apropiaţi unul de altul, ce scânteiau senin şi fascinant și o inteligență profundă, scormonitoare, ce intuia bine caracterul oamenilor a murit la cutremurul din 4 martie 1977, în casa scărilor din blocul unde locuia.

Conform datelor publicate de Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Fizica Pământului, cutremurul s-a produs la ora 21:22:22, a avut o magnitudine de 7,2 grade pe scara Richter și o durată de circa 56 de secunde; a făcut 1.570 de victime, din care 1.391 numai în București. În țară au fost 11.300 de răniți și aproximativ 35.000 de locuințe s-au prăbușit.

În blocul din Piața Universității din București, pe partea cu statuia lui Mihai Viteazu, la parterul căruia se află astăzi cafeneaua „Jos pălăria”, vizavi de Biserica Rusă, la primul etaj se afla apartamentul unde a locuit familia Toma Caragiu. În urma cutremurului, imobilul a fost reconstruit. Acolo, am stat într-o zi de primăvară, acum câțiva ani, la o cafea, cu Elena Caragiu, a doua și ultima soție a actorului. Venise în țară din America, unde locuiește, la invitația Academiei Române, la o conferință unde susținea o lucrare științifică.

Ne-am dat întâlnire la mormântul lui Toma, cu flori și lumânări, când ne-am văzut prima dată în București. Mai am și acum vocea ei înregistrată. Am plecat împreună prin toate locurile unde a fost ea cu Toma, am ascultat amintiri vii, triste sau vesele, despre ce a făcut și cum a fost bărbatul ei, care a iubit-o enorm. Am râs, am plâns, am gustat din farmecul vorbelor ei cu har, puse și în cartea vieții: „Ultima vizită”. Aș putea scrie o carte despre drumurile nevăzute sau marile întâlniri care ne-au schimbat viața, sau despre ultimul drum făcut împreună, până când ne-am despărțit, în fața cafenelei „Jos pălăria”, căci în acel bloc locuise cândva.

Sunt momente din viața marelui actor care s-au întâmplat într-un fel, dar lumea le-a vrut altfel. Iată cum au fost ultimele ceasuri din ultima zi din viața a lui Toma Caragiu, construite pas cu pas din documentele vremii, cărți, presă, relatările martorilor și ale soției!

4 martie 1977. O zi de primăvară, ajun de sâmbăta morţilor. În acea zi, Toma Caragiu era liber. Nu avea repetiţie la teatru, nici filmare, nici înregistrare, nici spectacol, nici lectură, nici probă de costum, nici vizionare.

Ora 9:30 – Soții Caragiu urcă în maşina personală şi pleacă din Bucureşti spre Periş. Soția conduce.

Ora 12:00 – Actorul mărturiseşte că vocea vechiului său prieten Chiriţă, cu care vorbise la telefon cu o seară înainte, îi sunase trist în receptor. De aceea, se hotărăşte să-i facă o vizită la Titu, la gospodăria avicolă. Acolo, la prietenul său, râde, cântă, povesteşte, e în vervă, întreţine buna dispoziţie, joacă biliard. Seara urma să participe la o petrecere, alături de echipa de filmare ce realiza primul tur de manivelă al filmului „Iarba verde de acasă”.

Ora 15:00 – Soţia sa se plictiseşte şi îl anunţă că intenţionează să plece în plimbare pe Valea Prahovei. Toma o priveşte mirat, tăcut, straniu, încât ea îl întreabă: Ce te uiţi aşa la mine de parcă ţi-ai lua adio? Te sun la nouă şi jumate acasă…

Ora 18:30 – Unul din oaspeţii aflaţi la Chiriţă se oferă să-l ducă pe Toma Caragiu la Bucureşti, cu maşina sa. Sosiţi în faţa blocului, nu se îndură să se despartă, mai stau de vorbă la uşa liftului.

Ora 19:15 – Toma îi telefonează surorii sale, Geti, ca să-i spună că a adus de la Titu nişte ficăţei de pasăre proaspeţi şi o roagă să i-l trimită pe Dragoş, ca să ia pachetul. Actorul avea o fiică pe care o înfiase de la electricianul teatrului din Ploiești, în prima căsnicie. Cu a doua soție nu a avut copii, din acest motiv îşi adora nepoţii.

Ora 19:22 – Îl sună la telefon Cristian Popişteanu. După moartea lui Toma, acesta şi-a amintit despre conversaţia avută: Cum să-mi imaginez eu că telefonul lui a fost apelul de adio? Doar ştiam că are atâtea de făcut în lungul său drum, doar vocea lui era mai stenică precum oricând, doar tandreţea, grija şi încurajările lui pentru refacerea sănătăţii mele erau mai copleşitoare ca până atunci. M-a rechemat peste câteva minute spre a mă înştiinţa că joacă în «O scrisoare pierdută», duminică, 6 martie, la matineul de la ora 10:00. Destinul intercepta ultima noastră convorbire. Doar m-a chemat pentru a mă anunţa că se pregătea pentru apariţia la o festivitate, sâmbătă seara; îmi vorbea cu responsabilitate sporită despre apropiatul turneu peste hotare; doar îmi proiecta – spre încântarea mea – crâmpeie dintr-un scenariu de prim-plan pe care-l pregătea cu bunii săi prieteni de la televiziune.

Ora 19:30 – Îi telefonează lui Alexandru Bocăneţ, anunţându-l că este acasă şi că îl invită la el, să stea de vorbă, să discute despre proiectele lor.

Ora 19:35 – Îl sună Nicolae Susan şi îl roagă să accepte să-i fie naş la apropiata-i nuntă. Toma îl pofteşte la el. Voi trece pe la ora zece, cu fata…, îi spune Susan.

Ora 19:50 – Cineva sună la uşă. Actorul iese grăbit, din baie, cu halatul pe el. La uşă era nepotul Dragoş. Unchiul îl roagă să-l plimbe pe căţelul Puşi câteva minute.

Ora 20:00 – Dragoş revine cu Puşi. Toma este îmbrăcat în cămaşă roşie, în blugi prinşi cu o centură lată sub burtă şi încălţat cu ghetele lui de antilopă. Îi dă băiatului pachetul, iar acesta vrea să mai rămână în vizită. Unchiul îi spune că aşteaptă pe cineva şi că e destul de târziu pentru nepot, dar la insistenţele acestuia, Toma cedează şi îl mai lasă pe Dragoş să mai stea puţin.

Ora 20:10 – Actorul coboară la barul „Continental”, de la parterul blocului, ca să cumpere apă minerală şi ţigări. Barul nu e deschis, însă, „fiind de-al casei”, iubit de toţi, i se oferă imediat produsele.

Ora 20:25 – Îl sună Sergiu Verona, care-i propune să ia masa împreună la „Capşa”.

Ora 20:30 – Soseşte Andu Bocăneţ, care-i dă vestea că primul său film, „Gloria nu cântă”, unde Toma are rol principal, a ieşit din laborator. Actorul pune pe masă o sticlă cu whiskey, toarnă în două pahare, pentru a ciocni în cinstea evenimentului, deşi Bocăneţ nu bea. Sunt amândoi în sufragerie.

Ora 20:40 – Telefonează din nou Verona, care-i spune că a sosit la „Capşa” şi că îl aşteaptă acolo.

Ora 20:55 – Se aude soneria. În fața ușii: Nicolae Susan cu logodnica sa, poeta Doina Caurea. Toma face prezentările, le oferă scaune şi whiskey.

Ora 21:00 – Ferm, unchiul îşi trimite nepotul acasă.

Ora 21:10 – Îi telefonează Mariana Calotescu pentru a-i propune, în numele soţului ei, regizorul Virgil Calotescu, rolul principal în filmul „Un autobuz pentru moarte”, devenit ulterior „Operaţiunea autobuzul”.

Ora 21:15 – Sună telefonul. Mama lui Dragoş întreabă dacă băiatul a plecat de la Toma. „Şi tu ce faci, măgăruş?”, aşa îl alinta, iar Toma îi răspunde că mai are puţină treabă şi se duce la teatru. N-a mai ajuns la „Capșa” în acea seară.

Ora 21:22 – Bucureştiul se cutremură apocaliptic.

***

Plutonierul major Dinu era de gardă în faţa ambasadei Cehoslovace, situată vizavi de blocul lui Toma Caragiu; a văzut cum blocul Colonadelor 3 s-a prăvălit, ca într-un film în relanti, întâi partea de sus, alunecând etaj cu etaj. Întreaga masă a clădirii s-a năruit. Apartamentul lui Toma a rămas aproape intact.

În momentul cutremurului, s-au ivit pentru Alexandru Bocăneţ şi Toma Caragiu trei posibilităţi: să rămână în casă; să iasă pe scara de serviciu; să coboare pe scara principală…

Dar ei au pășit pragul, îmbrățișați, în moarte.

În a şasea zi de la căderea cortinei de moloz peste bucureşteni, de sub ruine, din locul unde ar fi trebuit să fie scările blocului, a apărut claia de păr creţ şi grizonat a lui Toma. Vărul său, Nelu Adam, l-a luat în braţe. A fost îngropat a doua zi, în 11 martie 1977, la Cimitirul „Bellu” din Bucureşti, nu departe de cavoul lui Constantin Tănase.

 Elena Caragiu: În 1 martie 1977, Toma mi-a adus un mărțișor. Un cățel de pluș, o jucărie English Sheppard, <<veșnicii bebeluși>> pufoși și jucăuși. M-am bucurat enorm, îmi doream de mult un astfel de cățel… Simțeam că sunt răsfățată. Fusesem departe unul de celălalt, el era la filmări, eu jucam în provincie. Am lucrat doi ani la Piatra Neamț, o stagiune la Craiova și un an la Cluj. Prima despărțire fusese contractul meu de la Paris, care a durat trei ani, cu pauze de mers acasă peste vară. În ziua mărțișorului din 1977, cumpărasem o sticlă de Chivas pentru el și i-am umplut un pahar: trei degete de whiskey peste cuburi de gheață. Tabietul lui. El mi-a adus trandafiri roșii, frezii galbene și o sticlă de Campari, mi-a pregătit un pahar înalt, gheață și lămâie. Tabietul meu. Am ciocnit noroc, după ce am terminat băuturile, Toma i-a pus lesa lui Pușică și am plecat toți trei la Capșa să mâncăm, ca de obicei o friptură de miel. Pușică, ascuns sub masa lungă din separeul nostru unde primea o farfurie de spaghetti cu parmezan și zahăr. Mânca, se lingea pe botișor, adormea fericit, până ne hotăram să plecăm. Am ieșit târziu de la <<Capșa>>, ne-am plimbat pe Calea Victoriei. Întorși acasă eram într-o stare euforică.

În 4 martie 1977, Toma avea liber la teatru, n-avea nici spectacol, nici probă de costum, nici repetiție, iar noi plănuisem să plecăm la Sinaia.

Am coborât cu Pușică să-l plimb în jurul Universității, am pregătit apoi cafeaua turcească la ibric. Toma, întrucât se culcase târziu, continua încă să doarmă pe canapeaua din bibliotecă. L-am trezit. Trebuia să ne întâlnim la prânz, la Sinaia, cu Rene și Bruno, prietenii mei buni de la televiziunea franceză, care doreau de mult timp să-l cunoască, iar după masă eu promisesem să vizitez un prieten internat la sanatoriul din Predeal. Ne-am suit în Volkswagen-ul nostru orange și am pornit-o spre ieșirea din București. Toma nu conducea niciodată, avea o frică teribilă de accidente, totdeauna postul de șofer fiindu-mi rezervat mie.

Ajunsesem aproape de Ploiești când deodată Toma a strigat să opresc mașina. Mi-a spus că trebuie să se întoarcă acasă, că <<a uitat că are diseară o întâlnire importantă cu Andu Bocăneț>>. Eram în întârziere și i-am spus că nu mă pot întoarce. I-am propus să-l sunăm pe Andu de la Sinaia și să amânăm întâlnirea. Toma s-a enervat, ne-am certat și, ca de obicei, eu am cedat. M-a rugat să-l aduc pe el în București, apoi să plec singură la Sinaia, ca să nu se supere prietenii. L-am adus acasă fără un cuvânt. În fața blocului, Toma a ieșit repede din mașină și eu am pornit înapoi nervoasă și supărată. Uitându-mă prin oglinda retrovizoare, l-am văzut că stătea în fața blocului și se uita trist după mine. Am făcut un <<marche arrière>>, am oprit mașina în fața lui și am întrebat: <<Spune-mi, vrei să rămân cu tine? S-a uitat la mine cu ochii lui de cățel trist” și mi-a răspuns rar și încet: <<Nu, du-te… du-te singură.>> Nu uit nici acum tristețea adâncă din glasul lui. Am demarat strigându-i din mers: <<Te sun când ajung!>>. A fost ultima dată când l-am văzut în viață.

Când m-am întors, blocul prăbușit era ca într-un peisaj apocaliptic. Imobilul era dărâmat în întregime. Din el rămăsese numai primul etaj, iar sub cerul liber singurul apartament intact, al nostru. Am recunoscut paharele de coniac de pe masă, pe jumătate pline, rămase neatinse. Au apărut părinții mei. Puși, cățelul nostru ieșise cu pompierii. Am simțit că mă sufoc. Soldații veniți să dezgroape cadavrele dăduseră peste colecția noastră de palincă și de vin, erau beți, cântau. Un general dirija transportul a două covoare mari din sufrageria noastră, pe care le încărca într-o Volgă parcată în fața blocului. Se spunea c-ar fi fost vecin cu noi, însă eu nu l-am văzut niciodată. Au fost aduși câini din Elveția, specializați în găsirea cadavrelor. La semnalul lor, cascadorii și soldații au scos 14 tinere înlănțuite și strivite care fuseseră aduse să danseze la un party în localul care se prăbușise. Mirosul de cadavru era sufocant. Când au degajat spatele blocului, pe fundalul cerului înstelat, spânzurat de rama unei ferestre, scenograful Liviu Popa, cu o pălărie cowboy și cizme, fusese blocat între pereții de beton, corpul era întreg, se sufocase. Era scenograful talentat, arhitect de meserie, care lucrase mult cu Liviu Ciulei.

Zece zile am stat acolo, cu Pușică, nu am putut mânca, am ațipit pe un scaun și el la picioarele mele. Pușică plângea și zgârâia locul unde simțea că se afla cineva în viață. Așa au fost salvați și oameni. Țin minte că tot cățelul nostru mergea de multe ori la ușa mare a blocului blocată de moloz. Târziu am înțeles de ce se ducea el acolo să facă pipi. Era exact locul unde l-au găsit pe Toma. Îmbrăcat într-un tricou și pantaloni bleu, cu fața desfigurată și mâinile peste capul lui Alexandru Bocăneț, amândoi îmbrățișați în moarte, așa a fost scos din casa scărilor unde a fost găsit.

Familia mă supraveghea, căci eram slăbită și istovită. În ziua înmormântării, ca să ajung la cimitir, părinții mi-au dat calmante. La „Bellu” era plin de lume, colegii de la teatru plângeau în tăcere, familia lui Toma era sfâșiată, tineri curioși urcați pe garduri. Fiica adoptivă și fosta soție își ocupaseră locurile în față și plângeau cu zgomot, ca să fie văzute. Viața lui Toma a fost o tragi-comedie și nu-mi imaginam că așa va fi și moartea. Tatăl lui Toma a murit la puțin timp după ce și-a îngropat fiul.

Îmi clănțăneau dinții, îmi săreau genunchii, abia mă țineam pe picioare. Am plecat cu tata la noi la țară, cum spuneam la casa noastră de la Periș, unde l-am găsit pe Haiduc, câinele lui Toma, murise în același timp cu el și-l găsise Păcui, celălalt câine al nostru. L-am îngropat. Seara ne-a găsit pe toți plângând, uitându-ne în gol pierduți, alături de Pușică și Păcui. Moartea trona în gândurile noastre și pe viața noastră distrusă. Eram la New York și mama care venise de câteva ori în vizită, îmi povestea, că în primele zile am vrut să mă sinucid, dormeam, mâncam, plângeam și mă culcam iar.

Am plecat din România ca să-mi refac sănătatea, la Paris, apoi în SUA. Niciodată n-am sperat într-o carieră artistică și în străinătate. Trauma prin care trecusem s-a metamorfozat în forță creatoare. Când am ajuns în SUA, am scris: “Chausse de sept pays” (Gonită din șapte țări) într-o săptămână. La ideea cunoscutului producător al lui Grace Jones, Sthepanes Tabakoff, am înregistrat un single în limba franceză după cântecele Mariei Tănase: „Sanie cu zurgălăi”, „Hai, iuiu-iuiu-iuiu” și „Ciuleandra”. Discul “La cousine de Bucharest” a beneficiat de colaborarea cu Vladimir Cosma, Philippe Gerard și Michel Legrand. Am fost primită cu felicitări în toate asociațiile actorilor profesioniști din America.

În Manhattan, cu ajutorul lui Bridget Cusak care a produs și regizat spectacolul “One women show”, jucam propriul destin. Spectacolul s-a jucat cu sala plină și casa închisă trei luni, ceea ce era mare lucru pentru un Off Broadway show. Au urmat alte două proiecte, rolul Mitzi, o unguroaică într-un spectacol cu text de Agatha Christie “A murder is announced” și la televiziune un rol de comedie unde intepretam o secretară rusoaică. În 1980, BB a primit premiul Actor’s Equity pentru “cel mai bun spectacol despre emigrație”. În anii următori mi s-au oferit multe roluri în spectacole de teatru și film.

Prin anii ‘80 am produs, scris și jucat într-un show de televiziune, “Cymelia show”, prezentat de CH 10, doi ani, săptămânal, care mi-a adus popularitate în New York. Atunci, “Cymelia Productions” a realizat un telemagazin European, “Mondo”, cu contracte de distribuție în SUA: Pentru acesta am filmat la Paris, St. Tropez, Hedelberg, Israel, Egipt, cu vedete de film precum Catherine Deneuve, Isabelle Huppert, Jean Pierre Cassel, Belmondo, Brigitte Bardot, dar și cu Emil Cioran și Eugene Ionesco. În 1982, sponsorul CEO al companiei care ne finanța a murit subit și ne-am întors la New York.

După multe zile de filmări m-am îmbolnăvit, am decis să o termin cu agitația și cariera. Eram cunoscută și îmi permiteam să accept doar unele proiecte. Doream să mă odihnesc, mi-am cumpărat o casă pe marginea unui lac, cam la o oră de New York. După ce am terminat ultimele secvențe, din filmul “Side Street”, în 1996 m-am retras cu John și cățelul nostru Gorby, la Woodstock Behtel. Aveam pace și liniște. După 12 ani m-am pensionat, am absolvit o școală masterală și urmez o școală doctorală.

Am fost căsătorită 14 ani, cu Toma. Pot spune că 4 Martie 1977 a fost o a doua zi de naștere în care Dumnezeu mi-a dat o a doua viață. Multă vreme n-am știut de ce. Am avut sentimente puternice de vinovăție, mi s-a părut nedrept ca el să moară și eu să fiu cruțată. Așa a fost destinul nostru, marcat de tragedie și de neuitare. Ne-am despărțit brusc, iar cei care ne erau prieteni m-au părăsit. Asta n-am uitat. Poezia pe care mi-a dedicat-o Toma înainte de moarte spune tot:

„Ți- aduci aminte de mine?
De veste vreau să-ți dau cu un minut ‘nainte de-a muri.
Și jertfa mea e o vei întelege
De-a pururi umbra mea te va-nsoți”

După ce am lansat cartea mea „O simplă vizită”, Editura Palimpsest, despre viața mea cu Toma așa cum a fost, în 2009 am trăit experiențe la extreme: femeile (între 30-50 de ani) care mă recunoșteau și îmbrățișau pe stradă, la concerte și prin alte părți, și, la cealaltă extremă, comentarii jignitoare și insulte online de la persoane care nu m-au cunoscut, în schimb știau” totul despre căsnicia și viața mea.

John e un bărbat și soț minunat, am sărbătorit împreună nunta de argint, demult trecută. Mă gândesc acum că Toma , vizionarul, care mi-a spus că sunt o floare care va înflori mai târziu „late bloomer”, cum zice americanul, ar fi acum mândru de mine și de realizările mele.

După ce a părăsit România în 1977, Elena Caragiu s-a stabilit în SUA. Astăzi trăiește la Charlotte North Carolin, alături de al doilea soț, John Chester, pe care l-a cunoscut în noaptea când a fost împușcat John Lennon, pe 72 St. West. Acum doi ani, a trecut cu bine printr-o operație la cap. Din când în când, este activă în contul ei de Facebook sau îmi răspunde scurt la o scrisoare în e-mail.

În România a absolvit Facultatea de Geologie, apoi Facultatea de Teatru în 1962. După absolvire a fost repartizată la Teatrul din Ploiești. A jucat în teatrele din: Craiova, Piatra Neamț, Cluj, a colaborat în București cu teatrele: Teatrul I.C. Nottara”, Teatrul „Giulești”, Teatrul de Comedie și a fost angajată la Teatrul „L.S. Bulandra”. A interpretat numeroase roluri în filme artistice și filme de televiziune: „Les Fêtes galantes”[Serbările galante] regia René Clair (1965); „Arta Comediei” (TV) regia Alexandru Bocaneț (1966); „Răpirea fecioarelor”, regia Dinu Cocea (1968); „K.O.” regia Mircea Muresan (1968); „Brigada Diverse în alertă”. Regia Mircea Dragan (1971); „B.D. la Munte și la Mare” regia Mircea Dragan (1971); „Ziariștii” (1972), „Căsătorie periculoasă” regia A. Bocaneț, film TV (1973): „Un August în flăcări”, regiaVitanidis (1974), „Premiera” (1976).

În America a jucat teatru, iar cariera sa s-a îmbogățit cu alte roluri din filmele: „Sweet taste of Heaven” regia Tony Gerber (1979); „Italian Story” regia Monticello (1981), „Side Streets” regia Tony Gerber NYC(1983). A publicat cartea „O simplă Vizită”, la Editura Palimpsest.

În SUA, în 2004, i s-a decernat medalia Ronald Regan Gold Medal”, pentru business woman of the year 2004”. A absolvit cursurile masterale, la Hanes International University: Master of Arts in Bussiness Communication Entrepreneuership” a urmat apoi școala doctorală. În 2015 a fost invitată să participe la conferința Internațională de la Parma, unde a primit o diplomă, iar lucrarea sa a fost publicată într-un jurnal academic în 2016.

Înainte de cutremur și după

Matilda Caragiu Marioțeanu (sora): Cu două săptămâni înainte de cutremur, îl lăsasem în fața blocului, coborând din mașină pentru ultima oară: ne întâlnisem la Geti [sora lui Toma] sâmbătă, pe la 2-3, veneam de la ore, de la facultate. Eram toți: mama, tata, Geti, copiii. Mâncaseră împreună, Toma le adusese niște vin bun. La plecare, pe la 5-5:30’, l-am dus acasă, l-am lăsat chiar lângă scările care aveau să-l ucidă.

Aurel Baranga: „Zilnic, ore în şir, m-am aflat printre cei ce au avut ochii aţintiţi spre ceea ce rămăsese blocul în care a locuit Toma Caragiu. Şi eu, ca şi multă lume, îl vedeam ieşind de sub dărâmături, cu zâmbetul său ironic, spunându-ne: Credeaţi că mor? Nu moare nea Tomiţă.

Ecaterina Oproiu: „Actorii – uite-l pe Caramitru care de şase zile şi şase nopţi stă neclintit în faţa blocului – uite-l pe Besoiu, care tot jucând roluri de secretar de partid pare că s-a făcut una cu omniprezenţa şi calmul propriilor lui eroi, şi uite-l pe Victor Rebengiuc, toţi actorii «Bulandrei», în frunte cu directorul stau acolo în faţa blocului lui nea Tomiţă – toţi stau cu privirile hipnotizate pe trupurile imponderabile care pipăie molozul, ciocnesc plafoanele, ascultă ruinele.”

O cabinieră: „Când intra domnul Toma în teatru se făcea căldură.”

Romulus Rusan: „Firea învinge averea, iar Caragiu – Toma cel credincios vine mai departe cu noi, ca şi cum ar fi în firea noastră să fie aşa.”

Ion Caramitru (actor): „Toma Caragiu a fost cel mai bun prieten pe care l-am avut în teatru. Poate singurul. Era pe la finalul lui februarie 1977. Chiar în ziua aceea, Toma a primit niște fotografii, dintre cele care se făceau la comanda ACIN. Nu știu ce mi-a venit, dar l-am rugat să-mi dea una cu dedicație. Mi-a scris: <<Pino, când nu voi fi, atunci ai să știi sau ai să afli cât am ținut la tine. Toma. ACIN, 28 februarie 1977>>. Eram la ACIN atunci, convocat de Toma, să susținem debutul în cinematografie al lui Stere Gulea, cu Iarba vede de acasă. Toma arăta foarte bine în pozele acelea, purta sacou în carouri, o cravată roșie, slăbise. A venit 4 martie 1977. La câtăva vreme după aceea, am fost chemat la televiziune pentru o emisiune comemorativă Toma Caragiu. Luasem fotografia cu mine, voiam să-i spun povestea, dar ea mi-a sărit din mână. Toma mi-a fost ca un frate. (…) După cutremur, țin minte că am luat un troleibuz din staţie, l-am împins sub bloc şi am intrat pe geam la Toma, în apartament. Acolo am găsit câinele lui, un câine frumos, care era în casă, se ascunsese sub fotoliu, dar Toma nu era. Pe masă se aflau 4 pahare de whisky şi apă minerală, deci au fost patru persoane. Uşa spre casa scărilor era blocată. Am pus urechea acolo şi am auzit gemete. Am strigat dupa el, dar nu am primit niciun răspuns. A durat 6 zile si 6 nopți până a fost dezgropat. Eu am stat acolo, alături de alți colegi, 6 zile. Casa scărilor se prăbuşise, cei mai mulţi locatari au fugit pe acolo. De acolo au fost scoase, se pare, 120 de cadavre. Toma a fost găsit căzut pe spate. Îmi aduc aminte că l-am văzut, cu ochelarii căzuţi pe lângă el, ochelari la care ținea foarte mult, primiți de la Liviu Ciulei. Peste el, îmbrăţişaţi de altfel, era regizorul care venise în vizită la el… Alexandru Bocăneț, s-au luat în braţe în disperare şi au murit aşa, împreună. Dacă Bocăneţ avea chipul întreg, Toma era desfigurat complet, avea chipul schimonosit.” (Mircea Morariu, „Cu Ion Caramitru de la Hamlet la Hamlet şi mai departe”, Fundaţia Camil Petrescu)

Posteritatea cultivă memoria lui Toma Caragiu. Actorul este la fel de prezent și viu în memoria românilor, prin filmele în care a jucat, spectacolele de teatru radiofonic și televiziune. Despre Toma Caragiu s-au scris cărți, a fost omagiat prin articole, dar cea mai puternică și vie rămâne ultima amintire, deoarece e ultima felie de viață ce se repetă la nesfârșit în mintea celui care l-a cunoscut, ca un film în ralanti. Se derulează an de an, la ziua nașterii sau cea a morții, pentru că este ultima și cea mai puternică, niciodată nu va mai fi alta.

Fotografii: arhivă Elena Caragiu.

Publicat în Actualitate, Cultură, TeatruRecomandat0 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *