Ultimii pași ai lui Eminescu pe străzile din Bucureștiul de secol XIX

Povestea celor care au existat şi au dispărut într-un Bucureşti de secol XIX prinde viaţă prin ecoul paşilor lui Mihai Eminescu. Pe unele străzi a trecut, pe altele a locuit, însă numai o veche stradă bucureșteană păstrează amintirea ultimilor pași ai poetului nostru național. Străzile durează în timp mai mult decât oamenii. Ele adună case, amintiri şi paşi.

Până să ajungă în București de la Iași, Mihai Eminescu își târa geniul sub povara sărăciei, iar viața lui se derula între bibliotecă, „Junimea”, boieri cu ifose și Bălăuca lui, cum o alinta pe Veronica Micle, pe care o iubea enorm. La propunerea lui Titu Maiorescu și la insistențele lui Ioan Slavici, poetul „Luceafărului” este invitat la București. Multă vreme nu răspunde invitației, apoi îi mărturisește prietenului său, într-o scrisoare: „Cu ce dracu să plec? Am bagaje: cărți, manuscripte [manuscrise], ciubote vechi, lăzi cu șoareci și molii, populate la încheieturi cu diferite naționalități de pleoșnițe. Cu ce să transport aceste roiuri de avere […]?”

I se trimit bani, își ia puținele lucruri și pornește spre București. Orașul Bucuriei”, din epoca ce trăia sub vraja romanțelor și a valsurilor, era destul de mic ca întindere, cu străzi neregulate și cartiere numite mahalale. Arăta ca o „savană de grădini”, după cum îl descria Simona Lahovary, desfășurându-se în jurul unei străzi numită „Pod”, apoi „Cale” (Calea Victoriei de azi). Fiecare biserică era înconjurată de o grădină, în jurul căreia s-a dezvoltat un cartier. Fiecare casă, cu doar un etaj, avea o grădină.

Eminescu își târăște sărăcia și lucrurile puține, adunate cu trudă, pe ulițele orașului, trecând dintr-o chilie prăfuită, într-o mansardă igrasioasă sau un pod al unei case vechi. Citește mult, scrie și mai mult, publică. Viața era scumpă, munca multă și banii puțini, chiria mare.

Cât a locuit în București, poetul s-a mutat în spații care nu erau folosite de către proprietari, unde plătea o chirie modestă. Fiecare stradă, pe unde a locuit, îi dezvăluie amintirea nu numai prin pașii lui, ci și prin amprenta unei întâmplări, oamenii pe care i-a cunoscut sau opera pe care a scris-o atunci.

Soția lui Slavici îi găsește o chilie la biserica Caimata unde se instalează după ce ajunge în oraș. În chilia plină de praf, mucegai și păienjeniș și-a mutat autorul „Sărmanului Dionis” lada cu manuscrisele, cărțile, moliile, șoarecii și pleoșnițele.

Cartierul din jurul bisericii cu același nume, populat de vechii lăutari, era situat în spatele bisericii Sf. Gheorghe Nou, de azi, și a dispărut când Pake Protopopescu a dat ordin să se construiască primul bulevard ce-i poartă azi numele.

De la adăpostul modest, poetul se deplasa spre redacția ziarului „Timpul”, unde muncea alături de Slavici și I.L. Caragiale și unde li s-a alăturat apoi George Coșbuc. După ce s-a căpătat la bani, a devenit chiriașul profesorului Dimitrie Dinicu, în strada Speranței nr. 4. Locuia într-o cameră, din casa bătrânească cu pridvor, ce semăna cu bojdeuca din Țicău a lui Creangă. Nevasta profesorului, o bătrână grețoasă, curioasă și invidioasă, îi umbla des prin lucruri și-i încurca manuscrisele. Certurile dese îl determină să-și ia masa de brad în spinare, lada veche, ibricul pentru cafea și să-și vadă de drum.

S-a oprit în curtea de pe lângă biserica de pe strada Ienii, unde s-a născut Nicolae Filimon, cel care a scris „Ciocoii vechi și noi”, la doctorul Kremnitz, medicul personal al regelui Carol I, a cărui frumoasă și scriitoare soție a adunat momentele unice, trăite în preajma regelui, într-o carte. Acolo, în 1880, alături de familia Kremnitz, petrece primul revelion. Se simțea singur printre musafiri. În mansarda împăienjenită a casei nu se adaptează. Locul asociat cu amintirea Iașului, cu Veronica lui și teiul din Copou, îl determină să plece.

Lângă casa pictorului și fotografului Szathmary, se afla hanul lui Mircuș, (aflat cam în zona pasajului Victoria de azi). La han, locuia ușă în ușă cu marele actor al secolului al XIX-lea, Mihail Pascaly, care forma împreună cu Aristizza Romanescu și Ion Manolescu, triada de aur a teatrului românesc de atunci. Se împrietenește cu actorul Mihail Pascaly, fac planuri de un turneu, scrie „Geniu pustiu”. Pleacă împreună cu trupa Tardini-Vlădicescu și Iorgu Caragiale, unchiul dramaturgului I.L. Caragiale prin toată țara. Era sufleor.

Pe Calea Victoriei, în zona Muzeului Colecțiilor de Artă, era cândva strada Sfântul Constantin. La Ion Strat a locuit poetul, apoi în casa lumânărarului de pe Știrbei Vodă. Pe strada Buzești, la numărul 5, avea să locuiască cu Veronica Micle, poeta cu care dorea să se căsătorească, dar n-a fost să fie. Urcându-se în același tramvai care-l ducea spre casă, studentul la Drept, Alexandru Vlahuță, îl urmărește pe poet. Îl știa din povestirile lui Caragiale și-l idolatriza. Dorea cu orice preț ca să-l cunoască. Rămâne uimit cât de modest trăia Mihai Eminescu.

Mereu în căutarea liniștii pierdute, Eminescu pleacă dintr-un loc în altul, cu lada veche, masa de brad și puținele lucruri adunate. Ajunge pe strada Șipotul Fântânilor, într-o casă cu „ziduri leproase”, cum scria G. Călinescu, într-un „pod mucegăit”. De aici, când era caniculă vara, pornea să-și astâmpere setea, să viseze și să scrie poezii în „Cișmigiu”, la izvorul care astăzi îi poartă numele – de multe ori e fără apă.

În jurul Cișmigiului, înainte de 1900, se afla Grădina cu Cai. Pe lângă această grădină, în strada Segmentului nr. 9, (astăzi, Ion Slavici), în casele lui Stelian Chirițescu, poetul romanței „Mai am un singur dor” închiriază o cameră dosnică și întunecoasă. Aici îl vizitează Titu Maiorescu și-l găzduiește pe Ion Creangă. Din vestita grădină a rămas doar o stradă situată în zona Pieței Kogălniceanu ce-i poartă numele.

În strada Mercur nr. 2, care se afla cam pe unde era cândva ONT Carpați, în vremea comuniștilor, locuia Titu Maiorescu. În casa lui se țineau ședințe ca la „Juminea” de la Iași, vineri seara, unde poetul recită primele „Scrisori” și genialul poem „Luceafărul”.

Din redacția ziarului „Timpul” spre strada ultimilor pași.

O casă de pe strada Lipscani, apoi alta de pe vestita stradă Covaci, în apropierea birtului lui Iordache, unde s-au inventat micii dintr-un accident culinar, au fost la început locațiile ziarului „Timpul”. Apoi, cei din redacție au închiriat un spațiu pe Calea Victoriei, deasupra birtului Lazăr, care se afla peste drum de Cercul Militar de azi. Din fereastră, poetul privea îngândurat spre forfota dintre Capșa și Palatul lui Carol I. Era mereu enervat de bonjuriștii întorși de la Paris, despre care spunea adesea că „vorbesc pe nas… și viața lor nu și-o muncesc, și-o plimbă”.

Întotdeauna ziarul „Timpul” îşi avea redacţia într-o casă boierească spaţioasă, într-o cameră nu prea plăcută, cu tavan înalt, cu ferestre mari şi multă lumină. Era ceva anost, prăfos, cu aer de magazie, locul unde Slavici, Eminescu şi Caragiale îşi uneau hărnicia talentului slujind publicaţia politică. În faţa ferestrei erau două birouri mari. În partea opusă, o masă lungă de brad, la care lucra Eminescu. În colţ, un birou mic al lui Caragiale. Fusese mobilă de soi, dar se învechise şi se legăna, deoarece Caragiale apăsa necontenit cu bărbia în palmă şi cotul stâng pe masă greu pe-o parte, atunci când citea articolele altora, le corecta şi le comenta.

Cel mai frumos tărâm: împărăţia cuvintelor.

Între Eminescu şi Vasile Russu Șirianu se legase o prietenie durabilă. Ucenicul avansează şi devine corector. Mergeau împreună la teatru şi la un vin, „Lacrima Christi”, iar când ajungeau la fundul sticlei, urmau confesiunile. Eminescu, euforic, asculta cum tânărul se plângea că n-a scris decât patru versuri.

Autorul poeziei „Veneră şi Madonă” îl consola: „Poet înseamnă să ai nevoie de poezie ca de aer. Ea să fie răsuflarea ta. Înseamnă ca tot ce se frământă în tine, tot ce arde în tine, cugetare, visare, dureri şi bucurii, îndoieli şi aflări, să fii mânat ca de o poruncă, a le exprima în poezie. Să fii prieten bun al cuvintelor. Aceasta este, simplu zis, talentul… Împărăţia cuvintelor este cel mai frumos tărâm. Nu poţi fi scriitor şi mai cu seamă poet, dacă nu eşti prieten aproape al cuvintelor. Ele au viaţa lor. Sunt ca nişte fiinţe noi, cu chip, au înţeles riguros al lor, au fiecare un glas, un timbru. Şi o anume întindere. Poetul trebuie să le cunoască foarte bine, pe fiecare. Să le iubească, să le poată chema pe nume… Atunci, cuvintele îl vor iubi şi ele şi vor veni în chemarea lui, să-i tălmăcească limpede, bogat, frumos, sunător, gândul, simţământul. Să-i zidească poezia”.

În Casa de sănătate a doctorului Suțu și-a găsit Mihai Eminescu sfârșitul din cauza bolii, în 15 iunie 1889. Ultimii lui pași s-au topit, în noaptea dinaintea morții, în strada Plantelor, în epoca  Bucureștiului ce era un „Mic Paris”.

Nouă ne-a rămas doar ecoul lor, de peste tot pe unde a trecut, consemnat în cărți vechi despre „Orașul lui Bucur”, de secol XIX, dintr-un trecut uitat, dar niciodată renegat. Și amintirea lui vie, de poet național, prin opera ce trăiește în eternitate.

Publicat în Cultură, LiteraturăRecomandat0 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *