Ultimul îndemn al lui Mircea Albulescu: „Iubiţi-vă cabotinii!“

L-am cunoscut cu mult timp înainte de a ajunge în teatru. Lucram în Ministerul Culturii, iar Mircea Albulescu era secretar de stat. Făcea muncă de birou, mergea la ședințe, râdea cu poftă de o secretară blondă, grasă și bătrână, moștenită din vremea comuniștilor din vremea când era ministru Suzana Gâdea. Spre hazul tuturor. După niște ani, am ajuns în teatru, l-am văzut jucând. Ultimul rol l-a avut în teatrul unde sunt angajată. Am colaborat și pentru un album. Teatrul împlinea șapte ani de la înființare. I se ceruseră niște gânduri, iar el scrisese o poezie, mă căuta prin alte birouri, ca să mi-o dea, apoi m-a găsit. Jovial, cu reverență și vorbe de duh, căci pe unde trecea toți îl priveau. Era impunător, avea haz și teatrul în sânge. Un artist desăvârșit. Mi-a rămas în amintire acea zi când a venit în birou și a citit poezia. Îl priveam cu uimire, așa cum am privit marii actori care nu mai sunt, dar care au rămas, la fel ca și Mircea Albulescu, în Istoria de Aur a Teatrului Românesc. L-am văzut pentru ultima dată, cu două zile înainte de a muri. Venise la prima repetiție pentru noul spectacol, ca să-și ia textul. La 81 de ani pe care-i avea, voia să joace, deși memoria îi juca feste, era prea bolnav ca să o arate. Avea un regizor preferat care știa să-i ofere bucuria de a-l aduce în scenă. Apoi a plecat. N-a mai apărut la repetiții, în următoarea zi, apoi am aflat că inima a încetat să mai bată.

Mircea Albulescu a venit pe lume în 4 octombrie 1934, „iar tata a hotărât că voi purta numele bunicului, Iorgu. Mama nu s-a împotrivit, săraca, a tăcut din gură. Numai că de îndată ce am început să vorbesc şi am început să ne înţelegem, mi-a spus… Mircea. De ce ? Nu ştiu. Cert e că aşa mi-a rămas numele.”

A fost elev la Şcoala Medie de Tehnică şi Arhitectură, pentru că locuia prin apropierea şcolii. Era în anul III la „Arhitectură, când a început să facă figuraţie la Teatrul Naţional.  Iubind o fată, pe nume Simona, care frecventa Ateneul Popular al cartierului, ajunge întâmplător în echipa de teatru. De atunci s-a legat de teatru pe viaţă. Urmează în paralel şi cursurile Conservatorului, la clasa Aura Buzescu şi Nicolae Bălţăţeanu.

Renunţă la spectacolul lumii verticale în favoarea spectacolului ideilor lumii în momentul când doamna Lucia Sturdza Bulandra îl cheamă la Teatrul Municipal, în 1957, după ce-l vede într-o scenă scurtă unde-i dădea replica lui Victor Rebengiuc. Apoi, din 1967 se transferă la Teatrul de Comedie (1967-1975), mai joacă la Teatrul Mic, apoi la Teatrul Naţional (1975-1998). Din 2002 devine Societar de Onoare al primei scene a ţării.

S-a căsătorit la vârsta de 22 ani cu Maria și în urma căsniciei de peste 50 ani, a rezultat un fiu, Matei. Soția sa a decedat în anul 2007. Actorul are și un nepot, Vladimir.

În tinereţe, a practicat atletismul. Are 7 volume de proză şi poezie publicate, în urma cărora a devenit Membru al Uniunii Scriitorilor. Este membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România. A jucat în 70 de filme.

A fost foarte bun prieten cu Amza Pellea, care-i dădea telefon pe la două dimineaţa pentru a-l anunţa că peste două ore plecau la pescuit sau la vânătoare. Soţia sa se enerva îngrozitor, pentru că trebuia ca cineva să facă mămăliga pentru peşte.

Între 30 decembrie 1992 – 4 aprilie 1994 a fost secretar de stat în Ministerul Culturii. Este Doctor în Arte la UNATC, cu o teză de doctorat dedicată convertibilităţii mijloacelor de expresie actoricească în teatrul radiofonic, unde a fost şi profesor la catedra de Arta Actorului.

Ca profesor la Facultatea de Teatru a îndrumat generaţii de actori dintre care Elvira Deatcu, Florin Piersic Jr., Nataşa Raab, Adrian Titieni (Rector UNATC), Irina Movilă, Alexandreu Jitea, Cristiana Răduţă, Alexandra Velniciuc, Irina Cojar şi mulţi alţii.

De la absolvirea Institutului de Teatru până la deces a jucat în teatrele: Bulandra, Comedie, Național și Metropolis din București.

A primit numeroase premii, medalii şi diplome, Premiul pentru întreaga activitate, Gala premiilor UNITER în 2005; Premiul „Aristizza Romanescu” pentru artele spectacolului, în 2006, Premiul de excelenţă pentru contribuţia adusă la afirmarea filmului românesc, acordat de CNC. La toate acestea se adaugă Ordinul serviciul Credincios în grad de Comandor, în 2000; Ordinul meritul Cultural în grad de Mare Ofiţer, 2004. Este Cetăţean de onoare al oraşului Bucureşti.

Din anul 2011 are o stea care-i poartă numele pe Aleea Celebrităților din Piața Timpului, din București, alături de: Florin Piersic, Victor Rebengiuc, Radu Beligan, Amza Pellea (postum), Maia Morgenstern, Alexandru Tocilescu, Tamara Buciuceanu-Botez, Ileana Stana Ionescu, Draga Olteanu Matei și Sebastian Papaiani.

În 8 aprilie 2016, la 81 de ani, a încetat din viață. Din 2013, un teatru din provincie îi poartă numele: „Teatrul Proiect Câmpina Mircea Albulescu”.

Mircea Albulescu despre poezia de teatru, timpul de teatru, viaţa de teatru

Teatrul pe pâine: Cred în „teatrul pe pâine”, în măsura în care pâinea are în ea miez de surpriză, miez de bun, miez de adevăr, miez de bucurie şi este cină regală. Să nu uităm că, până la urmă, teatrul este o bucurie, fie că am plâns două ore şi jumătate, trei ore şi jumătate, patru ore, dar când am ajuns acasă toate lacrimile ne-au spălat sufletul şi, fără îndoială, ne-am ales din acest teatru pe pâine cu o bucurie, cu o linişte sufletească.

Studentul: Când am terminat facultatea, în 1956, aveam opt ani de practică, iar în 1950 m-am angajat la Teatrul Naţional, artist corp ansamblu, cu 206 lei pe lună. După terminarea facultăţii, când am intrat cu acte în regulă, primul lucru pe care mi l-am dorit nu a fost un rol. Mi-am dorit sufletul curat şi mintea limpede. „Niciodată să nu te umbrească invidia, să nu te umbrească un gând rău“. Aşa m-au învăţat maeştrii mei.

Profesor de actorie la Teatru: În timp ce eram profesor la Universitate le spuneam copiilor mei – pentru că toţi suntem copii şi colegi în acelaşi timp – că teatrul este într-adevăr o îndeletnicire extraordinară. Eu am început această meserie cu sufletul curat, dar şi cu dorinţa cristalină.

Smerenie: Nimic nu este mai important în viaţa unui om decât să recunoască atunci când are puterea: „iertaţi-mă, am greşit!”. Curăţenia sufletescă, a gândului şi a dorinţei ar putea fi înălţimea de atins într-o viaţă de om.

Un crez: La sfârşitul unei repetiţii de la Teatrul Municipal (Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra”), Gheorghe Storin, sufletul acesta imens, m-a poftit să luăm masa împreună la restaurantul Moldova. Pe la jumătatea prânzului, mi-a zis: „Băiatule, tu dacă laşi pripeala asta din vorbire, care te face să bolovăneşti replicile, să le spui ăstora să te lase să joci Danton (personaj dintr-o piesă de Camil Petrescu)”. De atunci, şi până în acest moment, dar şi până când va fi să fie, am făcut un crez şi un exemplu din blândeţea acestui om, un crez pe care încerc să-l împlinesc atât în viaţă cât şi în teatru.

Transfigurare: Frumoasa mea doamnă Albulescu, cu părul alb aidoma primei ninsori, cu privirea limpede şi caldă, a trecut în lumea umbrelor în toamna lui 2007 după o suferinţă îngrozitoare. La câteva zile a murit şi fratele ei. În vremea asta a trebuit să-mi joc spectacolele, să fac imprimările, filmările şi toate cele ale meseriei mele.

Teatru radiofonic: Dragostea mea s-a menit a fi Teatrul Radiofonic, pentru că propune printre altele cel mai spectaculos pariu pe care îl poate imagina vreo îndeletnicire artistică dintre cele care populează visele realizatorilor teatrului radiofonic: să vezi, auzind! Ascultătorul inventează forme noi, închipuie frigul sau dogoarea, potopul ori setea orbitoare prinse într-un cercel de sunete bătute cu nestematele câtorva vorbe, pe care, apoi le poartă în căuşul sufletului lui să le zidească… IUBIRE – precum Meşterul Manole. Teatrul Naţional Radiofonic e cu şase ani mai bătrân ca mine. Radioul este locul unde mi-am trăit, îmi trăiesc şi sper să mai trăiesc… o altă viaţă a vieţii mele.

Camil Petrescu: I-am strâns mâna lui Camil Petrescu de-adevăratelea cu aproape jumătate de secol în urmă, în primăvara lui 1956, în subsolul Ateneului. Vorbea cu toată lumea Don Camilo, răspundea doar acelora cărora le văzuse buzele în clipa în care i se adresau. Masca cu eleganţă experimentată hipoacuzia care-l chinuia atâta vreme.

Interviu despre teatru: Aş vrea ca cineva să-mi ia un interviu, să mă întrebe, eu să tac, şi ea pentru că este o femeie, să comenteze tăcerile mele.

A muri: Am ratat cele două ocazii de a muri. Ocazia de a muri este atunci când cineva moare în locul tău. Se filma „Capcana mercenarilor” în regia lui Sergiu Nicolaescu. Eram acolo cu Amza Pellea, Violeta Andrei, Constantin Rauţchi, Gheorghe Cozorici, toţi colegi de clasă. La o scenă, regizorul propune un duel cu grenade. Acolo era un tânăr care se pregătea să pună în groapă bomba, pământ şi zăpadă. Am stat lângă el, ca să mă asigur că totul este în regulă, apoi am plecat. La 20 de paşi, m-am întors să-l întreb ceva. Bomba explodase, iar ficatul lui ajunsese pe faţa mea. Dacă eram alături, am fi murit amândoi. Apoi, la „Prea mic pentru un război atât de mare”, Gabrea imaginase o scenă cu nişte hitlerişti. Personajul meu umbla desculţ. El trebuia să ajungă în spatele omului cu mitraliera să arunce o grenadă şi hitleriştii să moară. S-a hotărât să se folosească muniţie adevărată şi să se tragă spre un deal. S-a dat motor, ploua, iarba era udă, eu în picioarele goale. S-au tras câteva scene scurte, mitraliera s-a blocat şi atunci a trebuit să o încarce. Rearmând, a scăpat un foc care a tăiat firul de înaltă tensiune. Din cauza greutăţii, firul a căzut dincolo de marginea dealului, unde era subofiţerul care îşi invitase copilul şi nevasta să vadă filmarea. Firul a picat pe el şi a murit electrocutat.

Poezia: Starea de poezie este o trăire esenţială, atât de sfântă şi de înaltă încât îmi dă voie ca, odată ce i-am pătruns înţelesul, să o port mereu în sufletul, în simţirea mea, în gândul meu, în sensibilitatea mea. Nevoia de a te întoarce acolo unde tăcerea poate avea o valoare aproape egală cu vorba.

Ultima cortină
Bunilor, dumneavoastră
Intraţi în biserica teatrului cu speranţa curată,
lepădaţi de la rădăcina florilor aşteptării
cuţitele de gheaţă care spintecă
miresmele încă nevisate de somnul grădinii,
intraţi în sala de teatru lăsând la garderobă spinii,
intraţi în piesa noastră.
Iubiţi-vă CABOTINII!

(Puşa Roth în dialog cu Mircea Albulescu, Editura Ars Longa)

Publicat în CulturăRecomandat0 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *