Ultimul manuscris al lui Cioran?

În prima parte a acestui an, Editura Humanitas a scos la iveală un nou manuscris al lui Cioran, despre care editorul, Constantin Zaharia, ne informează că este ultima carte scrisă de filosof în limba română. Titlul volumului e preluat dintr-un pasaj semnificativ, Carnetul unui afurisit. Despre perioada redactării sale nu putem face decât presupuneri, editorul avansând ipoteza că ar fi fost redactat între 1941 și 1946. În februarie 1946, Cioran le scria părinților săi că lucrează la o carte în limba franceză, informație care infirmă mențiunea sa târzie, dintr-un interviu, conform căreia ar fi început să scrie în franceză abia în 1947. Evident, este vorba despre Précis de décomposition, al cărui manuscris l-a predat Editurii Gallimard în 1947, volumul apărând abia în 1949. În același context epistolar, filosoful regretă că n-a început să scrie mai devreme în franceză, încă de la sosirea sa la Paris, în 1937. După Lacrimi și sfinți și Amurgul gândurilor, apărute în limba română în prima parte a sejurului parizian (1937, respectiv 1940), următoarele manuscrise nu mai sunt destinate publicării. Exercițiul în interiorul limbii române, prelungit câțiva ani în Franța, i se pare acum o pierdere de vreme. Totuși, nu încetează să scrie și în limba română: manuscrisul cu titlul Îndreptar pătimaș (1941-1944), din care predă spre publicare prima jumătate abia în 1991, a doua parte apărând în 2011, Despre Franța (1941, apărut în 2011), Razne (probabil 1945-1946, publicat în 2012), precum și Carnetul unui afurisit. Mai mult, în anii 1948-1949, încă mai publică în limba română, sub pseudonim, în revista Luceafărul.

Toate aceste manuscrise abandonate, din anii 1940-1946, reflectă perfect frământările autorului, distanțările sale față de țara de origine, față de cultura și limba română, precum și câteva mutații stilistice, datorate constrângerilor limbii franceze. Dar ele dovedesc și că există multe elemente de continuitate, Cioran susținând adesea că, din punctul de vedere al ideilor, totul se găsește deja în prima sa carte românească, din 1934, Pe culmile disperării.

Razne, aiuriri, afurisenii

Despre Îndreptarul pătimaș putem spune că reprezintă un (pseudo)tratat despre aparențe și despre extazul pe care experiența lor ar trebui să ni-l provoace. Acest gând pare a fi o reformulare târzie a ideii fundamentale a lui Nietzsche. Despre Franța este un scurt eseu de filosofia culturii, a cărui principală miză este o dezbatere identitară pe care Cioran o poartă cu sine însuși. Razne continuă șirul distanțărilor lui Cioran: față de tradiție și de istorie în general, față de credința în idealuri și în identitățile primite de-a gata; despărțirea de tot ceea ce poate reprezenta un „acasă”, o lume proprie; depărtarea de instinctul vital, de toate expresiile consolatoare ale vieții; distanțarea de sens și de iluziile asociate acestuia, precum credința în rosturi superioare, cultivată mai ales de religii și de filosofie.

Carnetul unui afurisit se înscrie perfect în acest peisaj tematic. Lui Cioran viața îi apare ca o mascaradă, un sistem de năluciri (aparențe, speranțe, așteptări, convingeri), de credințe care trebuie demontate prin râs, pentru a descoperi faptul că ele sunt simple iluzii utile. Dintre acestea, multe sunt datorate apartenenței noastre la „tribul” în interiorul căruia trăim. Demontarea acestui sistem de iluzii necesită, așadar, distanțarea de rădăcinile și de legăturile noastre comunitare. O altă maladie vitală rezidă în faptul că nu putem trăi fără iluzia egocentrică, în virtutea căreia valorizăm extrem propriul eu, plasându-l în centrul universului și depreciind, în egală măsură, tot ce e diferit de noi. Pentru binele vieții, fiecare se comportă ca și cum ar fi o divinitate, un adevăr absolut. Demontarea acestei iluzii nu presupune apropierea de ceilalți. Dimpotrivă, Cioran găsește remedii din sfera exercițiilor negative (titlul inițial al Tratatului de descompunere, prima sa carte în franceză), precum singurătatea și izolarea, ratarea, destrămarea și ruina de sine, insomnia și gândul sinuciderii, asumarea absurdului interior și a prezenței morții în fiecare celulă a noastră, cultivarea tristeții și a suferinței, plictisul și nepăsarea superioară, urâtul și amărăciunea (despre care scrie a doua carte franceză, apărută în 1952), darul lacrimilor și cutremurarea, boala, greața, ura sau scârba de tot ce există, aiurirea și nebunia, non-acțiunea și bucuria lipsei de sens, pe scurt, afurisenia.

„Duhul nu are patrie”

Transcenderea vieții, a inimii, a sufletului, cu învolburările lor subite, precum și a corolarului lor fatidic, timpul, e necesară pentru că esența vieții e altceva decât viața. Dacă viața e succesiune de iluzii și măști, esența vieții, adevărul ei definitiv, e moartea însăși, „vid care a năpădit în carne” („Neantul ca forță tainică și izvor al zvârcolirilor noastre”). Privirea lucidă a spiritului, singurul care poate sesiza nimicul interior, orientându-ne către „împietrirea inimii” și instalarea în nimic („râvna setoasă de nimicnicie”), ne determină să asumăm primejdii radicale, precum descompunerea de sine, pierderea falselor certitudini și a oricărui adăpost. Căci „duhul nu are patrie”. Deși într-un interviu târziu despărțirea de țara natală, de cultura și chiar de limba română îi apare ca „o teribilă încercare, răscolitoare”, Cioran îi vede mai degrabă efectele benefice. Mai târziu, va pune în joc o distanțare (ideatică) și de limba franceză. Lipsa unui „acasă” primește o interpretare metafizică pozitivă, devenind condiția esențială a libertății spiritului. „Cu toții trebuie să fugim de ispita căsniciei în lume, de senzația blândă de a ne găsi acasă, învăluiți de îmbâcseala unui interior. Aripi nu cresc duhului decât în scârba de cămin, de vatră, de căldură. Există ceva mai nobil decât desfătările aiuririi?” (Razne). Condiția metafizică favorabilă autenticității este cea de a fi străin peste tot: „A fi străin în orice țară, în orice lume: a-ți ridica starea juridică la calitate metafizică” (Razne). Când Nimicul ajunge „experimentul suprem”, el devine, de fapt, patria celui care îl experimentează. Dimpotrivă, viața, cu iluziile ei, se dovedește a fi un loc al exilului. Această răsturnare a topologiei obișnuite este prefigurată de Cioran încă din prima sa carte, Pe culmile disperării: „Să fie oare pentru noi existența un exil și neantul o patrie?”. Instalarea în Nimic este, prin urmare, experiența dintotdeauna a lui Cioran. Ea nu survine abia odată cu schimbarea locului în care trăiește, nici măcar odată cu schimbarea limbii în care scrie, chiar dacă ultima rămâne, în cazul său, o experiență decisivă. Inversiunea topologică dintre patrie și exil, în fond o resemnificare sceptică a căderii, nu poate fi văzută ca atare decât dacă e privită în orizontul Nimicului și dinspre acesta.

„Scriu ca un animal”

Scris în aceeași perioadă cu primul text franțuzesc, Razne reflectă schimbările stilistice ale filosofului, apărute odată cu adoptarea limbii franceze. Stilul devine mai clar, profunzimile sceptice fiind exprimate mai concis. Noul program este sintetizat astfel: „Gândurile ar trebui să aibă perfecțiunea impasibilă a apelor moarte sau conciziunea fatală a trăsnetului”. Cioran crede acum în puterea definițiilor ultime, excelența formulei și a definiției fiind întemeiată teoretic în Tratatul de descompunere. Formulele sunt expresii ale gândurilor golite de viață și de suflet, forme purificate ale spiritului, acest „asasin grațios” al sufletului. Deși în câteva locuri amintește virtuțile definițiilor, iar contaminarea cu franceza este observabilă, paginile din Carnetul unui afurisit seamănă stilistic cu ultimele cărți românești și cu Îndreptarul pătimaș. Fraza e densă, complicată, iar stilul religios abundă, urmare a lecturilor din acea vreme. Odată cu trecerea la limba franceză, mai ales cu a doua carte, stilul său devine mai arid, mai abstract, nedescriptiv, concluziv. Așa cum arată într-un interviu, în franceză poate exprima doar rezultatele unor gânduri, fără a indica și procesul ideației: „Nu pot reda decât rezultate. Aforismele mele nu sunt aforisme adevărate, fiecare în parte este propoziția finală a unei pagini întregi, punctul final al unei mici epilepsii”. Oferă doar concluzia, nu și premisele, „numai otrava, nu și solventul”. Deși clare, cuvintele sunt intim conectate cu experiențele intense ale autorului, rezultând parcă direct din acestea, fără medierea gândurilor abstracte. Tot într-un interviu, Cioran dezvăluie un lucru observabil de către cititorii săi: scrie cu pasiune, cu furie, violent și instinctiv, „ca un bolnav”, „ca un animal”. Din acest motiv, nu e un sceptic autentic. Căci scepticul e stăpân pe sine, rece, distant. Dimpotrivă, Cioran practică îndoiala cu voluptate, așa cum el însuși mărturisește. Tocmai de aceea, merge mai departe decât scepticismul, îl întoarce împotriva lui însuși, îl neagă din interiorul atitudinii sceptice, îndoiala dezvăluind (întrezărind, mai exact) abisul, vidul, „Nimicul ca experiment suprem”. Exact această atitudine îl apropie de mistică. Îndoiala radicală devine extaz. „Luciditatea extremă”, „ultimul grad al conștiinței”, este, astfel, o „mistică fără absolut”.

Distribuie acest articol:

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on whatsapp
Share on email
Share on pinterest

Articole recomandate

Print
Cristina-Claudia Ciobotaru

Metamorfozele mefistofelice ale cotidianului

Când citești prozele lui Florin Iaru, e imposibil să nu rămâi șocat și să nu te întrebi încontinuu: cum e posibil așa ceva? Indiferent de

Print
Silviu Romaniuc

Așteptând ca moartea să se întâmple

Publicat la sfârșitul anului 2020 (Polirom), (micro)romanul lui Bogdan Răileanu, Să nu lași moartea să te găsească, propune, la o primă vedere, povestea conceperii baladei

Print
Codrin Dinu Vasiliu

Lecturi de vacanță și post-vacanță

Unul dintre cele mai importante momente de fractură în macro-economia lecturii este reprezentat la noi de începutul școlii. Un început al școlii, cu flori și

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *