Un alt fel de a face filosofie…

Deși distribuite în cuprinsul mai multor cărți, unele publicate după 1990, altele apărute recent, motivele filosofice abordate de profesorul Ștefan Afloroaei au, deopotrivă, constanță, coerență și continuitate. În fața imensului repertoriu doxografic etalat, cititorul critic sau eventualul exeget ar putea fi descumpănit; natura problematicii, suplețea argumentării, densitatea și diversitatea informațiilor, prospețimea limbajului folosit suscită interesul și invită la o lectură de profunzime. În fapt, autorul activează alt mod de a face filosofie, atât în privința conținutului speculativ, cât și al formei cu care își îmbracă ideile. Găsești în cărțile sale o voluptate a „deconstrucțiilor” și revizuirilor rar întâlnită. Sunt vizate îndeosebi „locurile comune”, ideile și teoriile acceptate inerțial, tezele aparent de necontestat.

Ștefan Afloroaei ia distanță cu premeditare de filosofia canonică, de școală, pretins „științifică”, riguroasă și sentențioasă. „Spiritul” filosofiei s-a alterat în timp din cauza propriilor inadecvări și excese, inclusiv afișarea zgomotoasă a pretenției soteriologice, potrivit căreia „filosofia poate salva lumea”. „Prin însăși natura ei, filosofia înseamnă o lipsă de măsură, ea înseamnă a gândi împotriva modului obișnuit de gândire, a înainta pur și simplu împotriva curentului. Filosofia, când într-adevăr nu se dezice cu totul de ceea ce înseamnă ea, împinge o anumită chestiune către una din limitele sale. Ea este mereu încercată de abuzuri și violențe.” (Cum este posibilă filosofia în Estul Europei, Polirom, 1997, p. 27). Într-un capitol dedicat „situației filosofiei astăzi”, autorul îngroașă această idee: „filosofia ori este radicală, ori nu este deloc” (ibidem, p. 157). Rolul „critic” al filosofiei este decisiv; ea observă precaritățile și vulnerabilitățile lumii, multiplicând rizomatic interogațiile, fără a spera să obțină rezoluții tranșante și definitive. Dacă propune în plus căi de „edificare” personală sau devine pentru unii un „mod de viață”, filosofia se dovedește… practică, utilă, oferind formule de echilibru sau chiar de „împlinire” în plan existențial.

Întâlnești la Ștefan Afloroaei o predilecție de a aborda subiecte neconvenționale, de a explora trasee aporetice sau cu parfum de paradox, de a tatona mai curând acele „fundături” ale gândirii situate în regimul negativului (neființa, rațiunea negativă, lumea pe dos, neantul, răul, nebunia, diavolul, geniul rău, absurdul, eșecul, nonsensul, abisul…), așa cum va face în Ipostaze ale rațiunii negative. Scenarii istorico-simbolice (1991). Întâmplare și destin, cartea apărută în 1993, evocă apăsat, pe urmele lui Hegel, „puterea imensă a negativului”, din care reiese că filosofia a ignorat sistematic latura nocturnă, contradictorie și dilematică a ființei. Negativitatea funcționează fie ca destrucție, fie ca necesară subversiune în cuprinsul existenței, ca principiu de alteritate și diferență, ca disoluție a timpului, „determinând existentul în chiar ființa sa” (Lumea ca reprezentare a celuilalt, Editura Institutul European, 1994, p. 15). În această generoasă circumscriere tematică, metafizica, hermeneutica, fenomenologia își vor găsi ample posibilități de exersare.

Stilistica practicată de Ștefan Afloroaei este una de factură narativă sau literară. O atare opțiune pare susținută de cel puțin două referințe: Descartes și Nietzsche. Descartes își concepe Discursul ca pe o „istorie” sau o „fabulă”, pentru ca în felul acesta lucrurile să fie descrise într-un mod cât mai plăcut (Ipostaze ale rațiunii negative, pp. 29 sq.). Subiectivitatea celui care o percepe în acest mod este esențială. În logica expozitivă, recursul la imagini și imaginație revine frecvent. „Fabula” spune povestea lumii, a omului și a sinelui. Lumea este aidoma unei scene, a unui teatru – de aici și sensul „dramatic” sau „dramaturgic” al întâmplărilor din lumea spiritului. Descartes recurge la „idei-imagini”, la metafore care facilitează și argumentarea și înțelegerea. Nietzsche, la rându-i, descrie istoria filosofiei ca „anecdotă speculativă”. Scrierile sale înfățișează filosofia ca „epopee sau ca proză cu inițieri și intrigi, ispite și dueluri, drumuri prin pădure, întâmplări și personaje (Ideea, Rațiunea, Ego-ul, Voința…). Este o formulă ce deține, cum ne dăm seama, o latură plastică, vizuală, o filosofie a ceva ce până la urmă se poate vedea și povesti… Cu alte cuvinte, această filosofie reface, pentru uzul celor mulți, episodul întrupării, în variantă filosofică” (Cum este posibilă filosofia în Estul Europei, p. 28). Filosoful ieșean reușește să pună în cumpănă, inspirat, conceptul și metafora, ideea și imaginea, conferind discursului o amprentă personală, inconfundabilă.

Foto: Ciprian Măceșaru

Distribuie acest articol:

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on whatsapp
Share on email
Share on pinterest

Articole recomandate

Cultură
George Stănica

Caracterul intangibil al libertății

Matei Vișniec, Domnul K eliberat/Mr K Released. Roman tradus din limba română în limba engleză de Jozefina Komporaly și publicat de Seagull Books. Recenzia romanului

Cultură
Mihai Buzea

Împrumutul care nu mai poate fi restituit

Iertați‑mă pentru acest titlu de articol! Dacă era după mine, nu‑l scriam niciodată. Dar alternativa ar fi fost „Misterul morții din Strada Lungă sau Cum

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *