Din conflictul inter-creativ dintre intenția autorului și intenția (sau pretenția?) textului, romanul lui Dumitru Crudu, Margareta noastră (Ed. Cartier, 2021), ajunge unul nu despre, dar plecând de la poetul basarabean Eugen Cioclea. Nimic mai firesc, romanul e o specie ficțională, nu memorialistică, deși aceste condiții, în teorie distincte, nu pot exista niciodată în stare pură. Deși naratorul-personaj e mai mult un păgubos generos decât un resentimentar, poate îndeosebi pentru latura ideologică a vieții și istoriei, ca aspect referențial al romanului, pare a fi amintit Paul Goma, care-și amenința securistul „cu o răzbunare cumplită: o să-l bage în viitorul său roman”.
Titlul se fixează la sfârșit, primul sfârșit, pentru că sunt două, la care se adaugă douăsprezece (număr întâmplător?) anexe. Acolo ajuns, naratorul-personaj dansează cu Margareta cea cu coapse „amețitoare” și sâni „gălăgioși”, măritată, dar eliberată de amantul cândva scriitor notoriu în Moldova sovietică, și devenită „Margareta noastră”. Dar mai există un personaj, total obscur, o femeie numită la fel, tot spre primul final: „Tania noastră”, soția episodicului Fediuș. Însă posesia, de toate felurile, e numai una dintre temele cărții.
Motoul din Evanghelia după Matei apare aici cu loc neprecizat, anonim, ca să nu spunem utopic: „Am fost străin și m-ați primit…”. El îndrumă spre ospitalitatea creștină. Dar este ea urmată? Și în ce fel? De la beție la mistică nu e niciun prag. E departe de-a fi un îndumnezeit cel primit în gazdă de colo-colo, care preia punctul de vedere în roman. El nu știe totul, nu știe de pildă ca Dumitru Crudu că Marius Terebnea a fugit din spital. La persoana a treia e scris Al doilea final sau încă una-două anexe. E transparent, nu doar obscur, un joc al identităților autor-personaj-narator. Unul în trei ori trei în unul.
Colea Iarușevschi nu-l poate părăsi pe Terebnea, prăbușit beat, dus acasă cu taxiul, întrucât chiar îl găzduise. Colea are un tată religios, credincios, și în câteva episoade stă sub protecția cărții Noul Testament, recuperat dintr-un veceu. Cornel, vecinul de la bloc al lui Terebnea, ține Noul Testament, cu dedicație scrisă de poet ca pe o carte proprie, în loc de hârtie igienică. Când vrea să facă un salt sinucigaș, Colea e salvat de căderea unei foi din Noul Testament, pe care se simte chemat să o recupereze acest blajin: „nu țin supărarea pe nimeni”.
Colea Iarușevschi, naratorul-personaj, născut în Flutura, ca și Dumitru Crudu, aici personaj, e tot scriitor. El mărturisește că a început să scrie ca să se descarce de suferință, dar întrucât și-o sporea, a început să bea. Ca poet, e deseori batjocorit de „maestrul” (cuvântul nu există în carte) Marius Terebnea, cu aceleași observații și îndemnuri dure. După începutul naiv-romantic, și sub îndemnul lui Terebnea, sincronizat cu generația de după cenzura ideologică, s-a radicalizat verbal: „atâția ani am scris o literatură mizerabilistă, introducând în poezii cele mai scârnave și scârboase lucruri”. A „recitat o poezie despre cum mă masturbam în camera mea de cămin” la Universitate și când a luat premiul Eminescu la Botoșani. Dă curs liber la „depravare” în literatură ca și în viață. E primul care resimte repulsia deopotrivă pentru sinele poetic și cel uman. „O silă uriașă față de toată literatura mea și o silă sufocantă față de mine…”. „Eu eram marele stricat. Deșucheat, Viermănos. Hlap. Holeac. Nerușinat. Pervers. Vicios. Râncaci. Depravat. Curvet. Rufian. Pârțotin. Traseist. Efrenat.” Eșecul nu e numai personal, dar și colectiv: „visam să schimbăm lumea, care însă ea ne-a schimbat pe noi”. Mai tânărul poet (e și prozator, și dramaturg), depășind modelele Grigore Vieru și Marius Terebnea, ajunge la Berryman, Ponge, M. Ivănescu, L. Dimov, Al. Mușina, Ion Mureșan. Într-o enumerare mai există amestecați, în afara numelor amintite: Cristian Popescu, Eugen Cioclea (distinct de Terebnea), Valeriu Matei, L. I. Stoiciu, V. Mazilescu, Ioan Es. Pop, Simona Popescu, M. Ianuș, Șt. Manasia, Radu Vancu, Dan Coman, Mihail Vakulovski. Totuși, recunoaște încă admirativ, „Terebnea rămânea și azi Terebnea”. Iată cum își prezintă poezia: „mai toate poeziile mele sunt pline de organe sexuale”, „poezii despre viermi libidinoși și gândaci cu pulă”. Într-o transformare distrugătoare, dar pe căi diferite, se regăsește el împreună cu Terebnea. Nu uită că acesta îi admira piesele de teatru aproape deloc jucate. Romanul Oameni din Flutura, tradus în cehă, naște invidie. Primește un premiu pentru proza „mizerabilistă”, mai notează înainte de-a sfârși romanul, dar proza nefiind citită, vrea să o abandoneze. În indigență, își bea, dar nu singur, banii după un scenariu uitat, neprodus. Împrumută blugi ca să „agațe o tipă”. Nu uită de poetul Vieru îmbrăcat cu o cămașă, având gulerul și manșetele murdare. E bucuros că e ales în comitetul filialei Uniunii Scriitorilor. Îi detestă pe ruși, nu și pe rusoaice, generoase sexual (Sveta îl salvează de la frig, evreica rusoaică Georgiana, cedată de Terebnea, îl dezvirginează și-l abandonează). Colea, care a fugit de regimurile Voronin și Iliescu, acum dă nas în nas cu Igor Dodon, „unsurosul” urmat de un Beria radios.
Dumitru Crudu se autoficționalizează sarcastic prin scriitorul-narator din roman. Rostul unui roman al său: „ajută la somn”. Ca scriitor, e făcut „tărâțe” în Observator cultural. Imaginea sa publică între colegii de breaslă: e luat în derâdere de toți. Fizic: chelbos. Moral: canalie, oportunist (la Radio Occidentul, „pentru a-și păstra postul, inventase că ar fi avut un bunic evreu”). Singulară autodesființare, potrivită și nu prea cu mediul literar românesc extins.
Mediul literar postsovietic e umplut de acuzații de kaghebism. Ură multă, admirație puțină, constată sincerul, generosul, dar nu și naivul, Colea, care dezvăluie, între altele, cum scriitorii, între care și el, își dau premii între ei. Privilegiații ajung până acolo că: „Unii scriitori ar primi premii chiar și dacă ar publica o carte cu pagini albe.” Aflăm și cum se fac alegeri la Uniunea Scriitorilor, pe filiale; acum: momentul Chișinău. Vlad Bogza, candidat la președinția USR, într-o Istorie a literaturii, „susținuse negru pe alb că, cu excepția a doi scriitori basarabeni, toți ceilalți sunt in corpore niște defazați și retardați”. Reperele istorice (scandaloase pentru toate pozițiile!) sunt I. Horea și G. Chifu. Ultimul e prezent și biografic: Bogza „povestea bancuri cu Vosganian și Chifu”. Nemulțumirea revine în memoria jignită de defazare și retardare, în teama că Bogza-l rade-n România literară prin altul, apoi, în fine, când „ilustrul”, „marele critic” nu ajunge la înmânarea premiilor filialei din cauza glicemiei crescute. Și Alex. Ștefănescu a scris despre romanul lui Terebnea, Singur la Odesa, că e dincoace de literatură. Pare a-i da dreptate o femeie, romanul e apreciat de Nina, mamă a doi gemeni, pe un viu criteriu para-estetic: „mi-a salvat căsnicia”, „e un roman erotic foarte reușit”, „După fiecare capitol mă excitam…”.
După alegerile de funcții la scriitori, scăldate în acuzații și alcool, Colea, un sentimental recunoscător, cel mai puțin inconștient, îl duce pe Terebnea acasă, pe un traseu cu poticniri și violențe. Terebnea vomită în mașină și chiar pe taximetristul plimbat fără adresă și cerând bani și pentru mizerie clienților acum făcuți „groggy”. Blocurile pe la care se caută adresa sunt construite peste un fost cimitir. Viața, erosul, poartă semnul ori stigmatul morții.
Marius Terebnea era la început critic până la duritate și elementaritate. Când e citit ori recitat, indică intensitatea rostirii unor cuvinte. Aprecieri precum nemaipomenit sau excepțional îl irită ca vorbe goale. Poetul, crede el, trebuie să fie ambițios și obraznic în limbaj. Pretinde că s-a simțit poet adevărat de când s-a culcat cu soacra, violul devenind acord. Dragostea, pentru el, nu e, adică „e o minciună și o invenție a poeților antici sau romantici”. Bătut de Terebnea ca să scrie, Colea poetizează o noapte, arată producția maestrului și acum nemulțumit, fiind silit să tot rescrie o poezie. Pe Grigore Vieru, pentru Colea un „sfânt” ieșind în public cu cămăși murdărite la guler, Terebnea îl detestă pentru că are amantă o traducătoare rusoaică, iar pe deasupra ea „ura tot ce era românesc”. Terebnea ține la părerea despre el a lui Mușina („un scriitor celebru”), mai ales că brașoveanul îl ridica-n slăvi găsindu-l „un poet de un milion de ori mai bun decât Mircea Dinescu sau Vladimir Vîsoțki”.
Colea l-a cunoscut pe Terebnea în 1988, pe când era „atotputernic și atât de popular” și „se lăuda tuturor că va primi Premiul Nobel”. Tânărul l-a luat în sat, la Flutura, unde se legase sufletește de „mahalagiii” lui. După ce-a fost bătut, jefuit, spitalizat la Odesa, la Chișinău a fost angajat la Tinerimea română, ziar finanțat de antiunionistul kaghebist Casap, cu „salariu amețitor”, de nerefuzat și pentru Colea. „Kaghebiștii îl plăteau pe Terebnea în aur ca să dea în Vieru, Moșanu, Gheorghe Ghimpu, Usatiuc, Moroșanu, Cimpoi, Valeriu Matei și Lari, dar și în toți cei care le împărtășeau ideile, exact în perioada aia când apa ne ajunsese la gură.” Finanțarea a scăzut brusc după alegerile politice. După 1990, mai spune Colea despre cel condus acasă din compătimire, „Pentru a-l asculta, îl plăteam în cafele sau sendvișuri.” Nu știe ce l-a distrus mai tare, bătaia rusului la Odesa sau ademenirea lui Casap. Acum e evitat. „Nici mie nu-mi mai este interesant cu el…”, menționează naratorul cu gramatica lui personalizată.
Terebnea apăruse lovit, beat, fără a ști c-a fost internat la spitalul de unde fugise. Moare singur într-o garsonieră, televiziunea îi mediatizează sărăcia și măreția comparabilă cu a lui Vieru și e lăsat uitării. La înmormântare vine și kaghebistul Casap ca să-l compromită. Un porumbel se lovește sinucigaș, simbolic, în oglinzile sălii unde e expus defunctul. Femeile l-au idealizat. Fiica lui, Nora, dezvăluie că-și bătea soția. Lui Colea, fiica i se pare „de o frumusețe nepământească”, „cel mai reușit poem” al lui Terebnea; mod de a se distanța de întâiul model, împrumutat chiar de la el. Comparându-l cu el pe cel care în definitiv îi rămâne încă necunoscut, Colea notează că „psihic, Terebnea era mai tare decât mine de o mie de ori”.
Margareta îl obsedează nu mai puțin pe Colea. Fostă colegă la Litere, „preafrumoasă și senzuală”. Era poetă: „eu mai întâi de poezia ei m-am îndrăgostit și apoi de ea”. Cea mai frumoasă din Chișinău, fusese publicată la început în Tinerimea Moldovei și Orizont. La cursul (de unde, doar nu de la Brașov!) despre „proletcultiștii Emilian Bucov sau Andrei Lupan”, „Numai privind-o mi se scula”, ca și acum, „odată, la o oră despre imaginea ilegalistei în opera lui Samson Șleahu, tot privind-o pe Margareta, am ejaculat”. Colea n-a mai iubit-o, decât poate în ascuns (dar el oricum e un ascuns în viață, spre deosebire de scris), lăsându-i-o, vrea să creadă el, lui Terebnea, pentru care e-n stare aproape de orice. Dat afară din facultate, „m-am trezit cu Liza”, prin care trimisese trandafiri albaștri mereu Margaretei. Despre care exigentul Terebnea spune că e, ca să parafrazez, mai bună ca femeie decât ca poetă. Mama ei e-n comă la spital, murise când Colea a sunat-o să-i spună adresa lui Terebnea. E, acum, beat, obsesiv, furios pe ea că nu-i răspunde, o socotește, parafrazez, o femeie ușoară, care vrea „bani și slavă”, premii, să publice, se folosește de Terebnea pe care nu-l iubește. El îi ține oarecum partea lui Terebnea, cel care i-a luat-o pe Margareta și l-a făcut să sufere. Femeia, numai ea, poartă vina. O mai vedem la înmormântarea lui Terebnea, când îi aduce trandafirii care-i plăceau ei, cei albaștri.
Figurile secundare sunt și din lumea literară. Alcoolizat, Valeriu Melnic, „poet tradiționalist” obscur, cade pe jos alături de Terebnea. Lui Crudu și Galaicu-Păun, la cenaclu, înaintea lui Colea Iarușevschi, „cel care le-a desființat poeziile fără milă nu a fost Marius Terebnea, ci Eugen Cioclea”, distinși, iată, încă de la p. 25. Poetul talentat, dar pierzând cursul poeziei, Titi Manea, ajunge borfaș după condamnarea de trei ani. Bătut cândva de Terebnea, el se bucură de moartea acestuia. Tolea Vrabie, care-l tapează pe narator, vrea să stea la „bulău” în locul lui Ilan Shor, în schimbul a „Zece mii de parai”. Igor Feduș, fost coleg de cameră la căminul Facultății de Litere din Brașov, e bătut cu bâta încât abia scapă cu viață. Mărețul editor Monea, care îl acuză pe Colea că l-a ucis pe Terebnea, umblă beat și despuiat masturbându-se în preajma femeilor, e internat la „nebuni”, dar e crezut „frondor”. La moartea lui Terebnea vine și „boschetarul desfrânat” Busuioc, poet și fotbalist ratat, care se masturbează filozofic, ca să fie liber, e „nebun”, dar „de milioane”. Pe poeta Laura Ciobanu, cunoscută după sexul tarifat, o califică drept „profesionistă”, „mai bună decât Georgiana sau Sveta”. În redacție cu Terebnea, la ziarul antiunionist, mai sunt filologul pederast Ignațio, ucis, și șchiopul afemeiat, Raul Podaru. Beția îi unește, compromite și ratează și pe alții. Un mare actor, Grâu, e cerșetor. Viorica Popa e o fostă legionară.
Dolofana Liza, jurnalistă tv, „profesionistă în toate”, îi va fi soție lui Colea, însă vor divorța. În Al doilea final, scris la persoana a treia, Colea divorțează de Liza după o noapte cu Margareta, dar se dau pe tobogan, beau, el îi oferă gladiole, ea comandă votcă, se culcă amândoi ca niciodată, ea părându-i „cu mult mai frumoasă decât Margareta” .
Anexe-le, expuse în devălmășie, aduc completări, dar și repetări, pentru personajele romanului, cărora li se adaugă puține altele. În cea dintâi anexă, Sașa Busuioc e gloriosul fotbalist care dă golul final tiraspolenilor de care râde cu mare poftă. La a doua mă refer la urmă. Într-a treia, un om de teatru cameleonic se dă cu socialiștii, victorioși recent în alegeri, iar naratorul părăsește sala constatând că Margareta abia vânduse un exemplar dintr-o carte a lui Terebnea. Dintr-a patra constatăm că naratorului îi plac M. Eliade și M. Sebastian, mai ales în jurnal, nu și Norman Manea ori Dumitru Crudu, încă o dată desființat… Georgiana are un copil, iar Colea crede c-ar fi al său. Profesorul Albu, exeget acribios în roman, acum aflat într-un scaun pe rotile, vrea să participe la festivitatea podului de flori de la Prut, unde sunt văzuți împreună, beți, îndeosebi ea, Margareta și Terebnea. A cincea anexă e superfluă. Terebnea, în Flutura, la părinții lui Colea, cântând Margareta, pentru cine m-ai lăsat, putea lipsi, momentul există, succint, în romanul ca atare. A șasea anexă amintește cum Colea Iarușevschi fusese dat în urmărire generală drept criminal sovietic pentru că fugise de armată. Completează zvonistic biografia lui Vasile Borisovici Senic, profesorul de realism socialist, poponar și kaghebist. Ignațio, poet ermetic, e criticat, iar apoi lăudat de Colea. Ignațio e înmormântat în anexa a șaptea, unde reapar beți, tot ea mai mult decât el, Margareta și Terebnea. A opta anexă are autonomie. E un episod de război, la care Terebnea participă. Cornel, în biserica din Dubăsari, urmărit ca să fie arestat, e scos de preotul care e împușcat. Tot într-un moment de conflict militar se desfășoară a noua anexă. Titi îi arată lui Terebnea poeziile lui, pe care acesta le elogiază, într-un local unde servesc chelneri în uniforme militare. Alt episod de aici e focalizat pe Ionel Stoica, patronul cafenelei și maior KGB, care luase casa unei bibliotecare cu soț șomer și doi copii ca „să aibă ieșire la pădure”. Titi scrie despre subiect un articol fulminant, iar Terebnea e presat să-l concedieze. Așa ajunge la închisoare, unde e bătut rău, trăiește din cerșit și teoretizează importanța boschetarului în literatură, ca personaj dostoievskian, ilustrând „adevărata viață”, totuși și el apelând telefonic la ajutorul lui Ionel Stoica. Anexa a zecea e despre rusul Piotr Petrovici, trăind în frig, fără lumină, cu telefonul tăiat. El se duce la trei noaptea la primitorul Terebnea, ascunzându-și panglica Sfântului Gheorghe mai ales de Margareta. Un anume Florinel (literar, un dublu al lui Colea foarte palid), foarte probabil fostul coleg de școală și facultate, Lupu, suspină și el după Margareta, însă fuge de Terebnea în a unsprezecea anexă, fără cine știe ce rost. Ultima anexă, a douăsprezecea, reamintește admiterea la filologie a lui Colea, în locul unei fete exmatriculate și cunoașterea Margaretei, o poetă apreciată ca fiind la fel de bună ca Leonida Lari (așadar, din afara listei personale), mai plăcută ca femeie. De la colega ei de cameră, dolofana rusoaică Liza, află două slăbiciuni ale Margaretei: cunoscuta atracție a trandafirilor albaștri și, fapt nou, plimbarea prin cimitir. Apoi, la fel ca Nina, în roman, mai știm din această anexă că Margareta vrea să trăiască precum în romanul erotic apărut în samizdat al lui Terebnea, mai cu seamă să nu doarmă cât poate, apoi să scrie. În prezentul și deopotrivă finalul cărții, pe o ploaie, apare tocmai Margareta, Colea plimbându-se împreună cu Liza par a fi surprinși și vinovați dinaintea fatalei femei, numită în titlul romanului și redată unei posesii colective: „ne-am smuls din îmbrățișare și am căzut grămadă în noroi”.
Romanul de întindere mai degrabă mică, într-o compoziție surprinzătoare, e scris ca și cum ar fi vorbit, dedat unei oralități obsesive, pătimaș-captivantă, în stilul (cel mai) direct, adus până la argotic și onomatopeic. Limba, larg și intens expresivă, romancierul o lasă pe mâna unui narator dezlănțuit și în exprimări uneori insolite („mă decepționasem în Margareta”, „te miri știe de ce”, „a încetat să mă mai telefoneze”, „de neam”, adică „deloc”, a sta „pup”; frecvent apare verbul a cârni în loc de cârmi), așa zicând exotic-autohtone (a asculta „gotcă”, „am bleștit”, „vâjul”, ligean în loc de lighean, „sclipuise banii”), odată în dezacord gramatical: „Unde nu reuși însă președintele Uniunii, reuși (!) tânăra poetă Laura Ciobanu și corpul ei pârjolitor.” Uzual, chiar abuzat (că e uzat nu mai contează) ajunge lexicul sexual de emisie pretins virilă. Emoțional, umoral, comic, sarcastic, transgresând lejer registrele, scrisul e placat pe harababura momentelor înlănțuite și deopotrivă dezlănțuite, dinspre prezent spre trecut și înapoi. Realismul grotesc pare a-și apropia/ apropria alegoria sau parabola, în A doua anexă, în care portarul U. S. din R. Moldova, Iacob, găsește greu prăjitura preferată, dar stricată, pe care totuși o mănâncă și, cu toate că vomită, nu-i pare rău de ce-a făcut.
