„În vara lui 2008, la 25 iunie, știre‑bombă: BBC în limba română se închide. Și la Londra, și la București, și la Chișinău. Se închide după o prezență pe unde de aproape 69 de ani (prima emisiune fusese transmisă la 15 septembrie 1939, la numai câteva zile după declanșarea celui de‑al Doilea Război Mondial).”
Autorul acestor rânduri este jurnalistul și scriitorul Dorian Galbinski, redactorul cel mai longeviv al secției române a BBC‑ului. Cartea sa, Viața trece ca un glonț. Memoriile unui reporter BBC, apărută în 2021 la Editura Humanitas, nu doar că însumează confesiunile unui emigrant plecat din Constanța în Israel și apoi angajat ca redactor la Serviciul Mondial al BBC‑ului în anii ’70, ci și recapitulează o sumedenie de evenimente istorice și politice cruciale, care alcătuiesc o frescă panoramică a celei de‑a doua jumătăți a secolului al XX‑lea. Nu întâmplător, printre experții cu care Dorian Galbinski a colaborat de‑a lungul anilor a fost și cunoscutul istoric Victor Eskenasy, jurnalist la BBC și Europa Liberă, decedat în 2019, la 69 de ani, la Frankfurt.
În mai 2022, lui Dorian Galbinski i s‑a decernat Premiul „Romulus Rusan”, prima ediție, pentru această carte de literatură a memoriei. Meritul excepțional al acestui volum confesional este acela de a reuși să îmbine, cu măiestrie literară și delicatețe stilistică, evenimente cruciale din România postbelică, Europa de Est, Orientul Mijlociu și Occident văzute prin lentila unui jurnalist incisiv și avizat care s‑a debarasat de jargon, cu trăirile intime și aventurile sale personale descrise cu sinceritate dezarmantă, vervă debordantă, umor sec și autoironie.
„Rămâi cu bine, România, Shalom, Israel!”
În primul capitol, „Rămâi cu bine, România, Shalom, Israel!”, autorul își îndreaptă fluxul conștiinței către două perioade formative ale destinului său, copilăria și adolescența petrecute la Constanța, prima parte a studenției la Facultatea de Istorie a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași și anii petrecuți în Israel, unde și‑a consolidat studiile universitare în arheologie și cultură franceză, luptând apoi ca tanchist al armatei israeliene în războiul de 6 zile, experiențe intense pe care le evocă în episoade intercalate între România și Israel.
Ascultătorii fideli ai emisiunilor realizate de Dorian Galor, numele de microfon al autorului, au oportunitatea de a afla detalii picante și amuzante, uneori dulci‑amare din copilăria și junețea jurnalistului la Constanța, despre anii petrecuți sub regimul Gheorghe Gheorghiu‑Dej, urmați de alți ani petrecuți într‑un Israel contestat violent de statele arabe vecine. Dorian Galbinski își dezvăluie viața personală și sentimentală cu o candoare care amintește de romanele confesionale ale literaturii franceze sau engleze.
În spatele vocii oficiale de la microfonul BBC‑ului se dezvăluie un om afabil și receptiv, care și‑a trăit cu pasiune intensă fiecare clipă a vieții în țările prin care a trecut, pasiune dublată de încrederea în destinul său unic, imprevizibil și întortocheat. Se poate intui că autorul acestor memorii a înțeles aforismul lui Seneca, Ducunt volentem fata, nolentem trahunt, în traducere liberă: cine își înțelege soarta, va fi călăuzit de ea, cine n‑o înțelege, va fi târât de ea. Soarta l‑a călăuzit de pe țărmurile însorite ale Mediteranei spre ținuturile cețoase ale Marii Britanii.
40 de ani la microfonul BBC‑ului
Partea cea mai consistentă a acestui volum de mărturisiri este în mod nesurprinzător consacrată anilor petrecuți de Dorian Galbinski la etajul 5 al clădirii Bush House din centrul Londrei, unde se afla secția română a BBC‑ului. În prezent, clădirea adăpostește un campus al King’s College, University of London. Autorul ne conduce în culisele corporației și dezvăluie episoade necunoscute până acum ascultătorilor sau cititorilor din România. Galeria celebrităților pe care le‑a cunoscut autorul în cei aproape 40 de ani cât a lucrat la BBC este prea numeroasă pentru a putea fi descrisă într‑un articol. Voi menționa ilustrativ doar câteva dintre acestea. George Campbell, directorul secției române a BBC‑ului în anii ’70, care vorbea peste 40 de limbi și este menționat în Guinness Book of Records. Wendy Muston, colegă în redacția BBC, soția filosofului Constantin Noica și mama călugărului Rafail Noica, reîntors în România după anii petrecuți la o mănăstire ortodoxă din Colchester. Prințul Constantin Brâncoveanu și baronul Victor Stârcea, care i‑au fost colegi de redacție tot în anii ’70. Regina Elisabeta a II‑a și Prințul Philip pentru care a lucrat ca interpret și cu care a stat la taclale cu o halbă de bere în față. Regele Mihai al României care a vizitat redacția secției române a BBC‑ului la Londra. Lordul Carrington, ministrul de externe al partidului conservator din 1979, Clement Freud, deputat în parlamentul britanic și nepotul lui Sigmund Freud. Arnold Wesker, celebru dramaturg (1932‑2016), Margaret Thatcher, premier al Marii Britanii între 1979‑1990 și John Gielgud, actor shakespearian comparabil cu Lawrence Olivier. Întâlnirile sale cu aceste personalități nu i‑au adăugat nicio urmă de aroganță, nu i‑au diminuat modestia, omenia și camaraderia, a continuat să cultive numeroase prietenii și și‑a câștigat respectul colegilor de la Londra și din România. În pofida unor dezamăgiri și evenimente triste din viața sa, protagonistul acestei cărți nu a acumulat nici un grăunte de cinism sau ranchiună, a continuat să se arunce în vârtejul vieții cu temeritate și bonomie.
Câteva versuri din poemul lui Kipling, „Dacă”, se potrivesc perfect odiseei pe care a trăit‑o autorul. „De poți lua în piept triumfuri și dezastre/ Și poți privi senin aceste palide fantasme”; „De poți grăi cu omul simplu fără să‑ți lepezi firea/ Sau dacă poți păși cu regii – fără a‑ți pierde omenia” (traducere de George Stanica). Cititorii care admiră trilogia autobiografică a laureatului Premiului Nobel, Elias Canetti, vor găsi în cartea lui Dorian Galbinski similitudini și coincidențe bulversante. Ambii scriitori și‑au petrecut copilăria în zona Dunăre‑Marea Neagră într‑un mediu levantin‑balcanic, au absorbit cultura și istoria europeană și ebraică, au cunoscut și descris personalități ale acestor culturi și s‑au stabilit la Londra în același cartier, Hampstead. Și mai frapant este stilul asemănător în care Canetti și Galbinski descriu cu precizie fotografică și cu detalii miniaturale savuroase personajele și încercările prin care au trecut de‑a lungul anilor în țările prin care s‑au peregrinat.
În autobiografia sa, Canetti explorează rolul pe care l‑au jucat limba, auzul și văzul în prima parte a vieții sale. În volumul lui Galbinski, în capitolul „Constanța 1957‑1958”, găsim următorul fragment, care ne trimite cu gândul la copilăria lui Canetti descrisă în primul volum, Limba salvată. „Eu, pe lângă literatură, eram pasionat de limbile străine. La 18 ani vorbeam, citeam și scriam fluent rusește, limbă învățată obligatoriu la școală, vorbeam bine italiana și mă descurcam destul de bine cu latina, dar franceza devenise pentru mine a doua limbă maternă. De pe la opt sau nouă ani, am luat lecții particulare acasă, de două ori pe săptămână, cu domnișoara Fortuna Ierusalmy, o evreică sefardă în vârstă de vreo 43 de ani, originară din Turcia, o femeie micuță și foarte timidă. La fiecare lecție, bona noastră, Vasilica, îi oferea fie cornulețe cu nuci sau rahat, fie plăcinte cu brânză dulce sau alte prăjituri făcute de ea.”.
Conversațiile cu bunicul patern și împăcarea cu destinul
Concluzia pe care o trage Dorian Galbinski în epilogul cărții sale apare ca o completare a percepțiilor explorate de Canetti: el crede că destinul său a fost salvat de inflexiunile vocii sale, cu care se adresa din studioul din Bush House românilor de acasă și de pretutindeni. Dacă acceptăm că ochii sunt oglinda sufletului, se poate afirma că vocea este și ea ecoul sufletului și spiritului unui om. Pentru cei care cunosc literatura hasidică și scrierile lui Gershom Scholem, concluzia modestă pe care o trage Dorian Galbinski la sfârșitul cărții sale poate fi descifrată ca o parabolă talmudică. Deși titlul cărții, Viața trece ca un glonț, provine dintr‑o conversație pe care autorul a avut‑o cu bunicul său patern, se poate presupune că gloanțele care s‑au abătut asupra autorului în cursul conflictului arabo‑israelian din 1967 au contribuit imperceptibil la alegerea acestui titlu.
În latină, titlul ar suna Tempus fugit sau Vita brevis est și, într‑adevăr, evenimentele din biografia autorului se succed cu viteză amețitoare, în marile capitale ale Europei, în Statele Unite și Orientul Mijlociu, într‑un ritm frenetic care ține cititorul cu sufletul la gură până la epilogul cărții în care scriitorul apare împăcat cu tribulațiile destinului său tumultuos, cu cariera sa împlinită, cu familia și cu prietenii pe care i‑a adunat în preajma sa.
De ce se poate afirma că Dorian Galbinski s‑a configurat ca un atlant al BBC‑ului? Pentru că personalitatea sa se poate compara cu atlanții din arhitectura clasică care susțin coloanele sau arhitrava unui edificiu impozant cum este Bush House, clădirea care a adăpostit Serviciile Externe ale BBC‑ului. Nu întâmplător el a fost desemnat să scrie epitaful secției române a Corporației Radiodifuziunii Britanice la 1 august 2008, când emisiunile în limba română difuzate de la Londra au încetat pentru totdeauna și au dispărut în adâncurile timpului precum Atlantida. Această carte reconstituie periplul lui Dorian Galbinski pe undele acelei Atlantide a libertății care a transmis de la BBC speranțele civilizației și democrației către o Românie captivă, prăbușită și scufundată sub două tsunamiuri consecutive de dictatură și totalitarism.
