Claudiu Komartin este – ca să nu uităm! – un exponent al unui imaginar douămiist lipsit de efectele acelui instinct exagerat de revoltă. Poate așa își conservă plăcuta veridicitate, neaderând imediat la ideologii sau părelnice ideologii. Este un descriptivist cu totul aparte. Ia distanță chiar în momentele fierbinți ale mărturisirilor. Are neașteptate perspective. Îi vin, nu le caută ostentativ. Căci Komartin îl solicită pe cititor, chiar pe cel simplu, la un act de trăire inconfortabilă, într-un spațiu ostil, violent, acolo unde nu se așteaptă. Violența asta de care vorbesc se declanșează în numele unui insignifiant adevăr, cu o mare valoare afectivă. Insurgența – atitudine obișnuită la poeții din jurul lui, de aceeași vârstă, nu neapărat biologică, ci culturală – marchează în acest sens volumele Circul domestic, Un anotimp în Berceni. Aici, în primele volume, îi vine ca o mănușă. Ba mai mult, se lipește de piele.
Are altă consistență în Autoportret în flama de sudură. Acolo altfel se simte cordul vibrând. Este intercalată o bătaie în contra ritmului acelei naturaleți cu totul dedicată afectivității, care se descarcă imediat, fără cenușa amară a vreunei moralități atinse, rănite deja. Or, aici ceva frânge ritmul plin de umori proaspete. Este o știință căpătată pe parcursul maturizării. O asprime, ca un dinte de os ce crește în călcâiul nu al călătorului de ocazie, ci al celui ce-și caută o cale de izbăvire. Komartin vrea mai mult să descrie exercițiul unei exorcizări, căutând straniul acela uscat al celui suferind și cât de cât înseninat. Desprinderea de autoritatea morală, care i-ar sufoca jocul poetic, care-i împovărătoare în Cobalt, se află la ultimele faze. Aici, în ultimul act, își aduce uneltele poetului pus pe o reînnoire. Nebunia a vorbit demult. Nu-i loc de morală. Rațiunea ar trebui reinstalată, iar pentru asta trebuie eliminate lucrurile inutile. Shakespeare, în Hamlet, îi ucide pe toți. Ar putea fi o soluție. Asta înseamnă mână de fier. Shakespeare nu se dezice. Să vedem ce face Komartin.
Nu ar trebui să mai luăm în calcul imaginarul său schizoid și sumbru din volumul anterior. E o tensiune interioară acolo, covârșitoare, ce ne-ar duce cu gândul la un Poe postmodern. Aici, în ultimele cărți – la Autoportret… să adăugăm și placheta 17 poeme de dragoste –, avem deja o antologie ce-și propune și o limpezire a limbajului și o încercare de a redefini iubirea. E un Komartin cu o biografie de matur. În jur, părelnice locuri comune, sentimentalisme senile sau sentimente îmbătrânite. Komartin, poet cu un instinct estetic viu și dinamic, de vizionar anarhist, zguduie aceste scenografii. E necruțător cu moliciunea poetică, chiar dacă aceasta cadrează cu acel flux deja standardizat sau să zicem clasat, literaturizat, al poeților minimaliști. Nu-i însă un demolator. Nu intră abrupt în aceste comodități, care cresc și se înmulțesc din sămânța bogată a unui soi ambiguu de poeticitate. Nu. Ocolește cu băgare de seamă. Komartin se știe că și-a asumat rolul de protector al artelor în forma lor ingenuă. Prin mâinile lui au trecut o mulțime de texte sterpe, afective și exagerat de mieroase sau exagerat de rele. E detașat sau chiar are momente de compasiune. Își lasă capul pe umărul începătorului greu de mulțumit. Iar Komartin are în fibra lui asemenea caractere de creator. E proteic. Și aici descrie stări grotești, stând tête-à-tête, bunăoară, cu cel dedicat iubirii.
Sosit într-un nou sezon de înflorire a valului anilor 2000, el își interpretează poemele cu maximă atenție. Vrea să ofere ca altădată motive pentru principiile ce vor pune bazele unor noi orientări poetice. Are instinct de înnoitor, care cere curaj și multă inventivitate. Incursiunile plastice noi ne asigură – dincolo de violența instabilă, manifestată într-un spațiu arid și ostil – faptul că mânuiește perfect deja instrumentul poetic. Cel pe care vrea mereu să-l remodeleze. Desigur că știe lecția că trebuie să frângă. O parte din acest ritual de autodistrugere a fost efectuat în Cobalt. Dar acolo spiritul poetic era prea copleșit. Ochii lui lipiți de figurile iluminării. Poate fi și un joc. La Komartin și jocurile trebuie luate în considerare.
Descriptivismul, folosit, de altfel, de mai toți colegii săi de generație, a reușit deseori să înglobeze, cu totul cinic, scurte episoade citadin-contemporane. Deja aceste incursiuni ar trebui regândite. Uneltele ranforsate. Adaptate la ironie, la spiritul ludic. Gata, prospețimea grotescă de reportaj fermentează. Fără vreun complex stilistic, Komartin nu mai urmează cursul firesc al unui astfel de epic banal deja binecunoscut. Deja deschide pungi de livresc. Harta tânărului complexat și alienat de o societate opresivă, parcă desprinsă dintr-un roman de-al lui Bernanos sau Günter Grass, e plină de un graffiti mai mult mânjit, cu tușe cenușii și seci. Mărturia se vrea simplă și firească. Mărturisitorul refuzând oricare tentație de prelucrare. Ba, arată forme ușoare de dispreț față de norme estetice. Esteticul nu poate fi desprins de marca etică. Eticul e preexistent. Totul, absolut totul, se anunță a nu fi spectaculos. Deocamdată e efectul unei corozivități a mecanismelor interioare. Poate conceptul său poetic vrea o dialectică rece și detașată. Din mecanismul vechi și zdrențăros se aude din când în când câte o mârâitură biologică, câte o scârțâitură de aparat aparent dezafectat. Am putea spune uneori că el neagă de facto canoane binecunoscute, la modă, și trage cu ochiul pe ascuns la modele stinse, dar calibrate pe umeri mai largi, cele oferite de Ion Mureșan, Angela Marinescu, Alexandru Mușina, Mariana Marin ș.a. Aceștia sigur nu sunt păpușarii, ci maeștrii. Firește că biografismul și autenticismul își are un început la noi în poetica optzecistă. E o marcă de generație doar la noi. Biografismul se practică demult. Pound, apoi T.S. Eliot l-au promovat ca pioneri acum un secol. Firește corifeii ludico-lirici, ca să-i botez și așa pe douămiiști, sunt mult mai direcți și mai duri. Predecesorii, optzeciștii, care cer recunoaștere ca fondatori cam pentru tot arsenalul poetic mai eficace și mai subtil, sunt mai îngăduitori.
Poezia lui Komartin e demult instalată într-o paradigmă trăiristă, care nu numai că denotă autenticitate, dar autenticismul nu se fondează doar pe realități imediate sau pe parodieri mizerabile, pliate în registre mărunte și fără viitor. Încercările de a crea o impresie brută, naturală, nu suspendă imagini naive ale sincerității. Cititorul ar trebui să vadă stranietatea neșlefuită, ca pe un copil mare și crud. Povestea ei, exhibată din substanța perversă a animalului comun, cu fior reflexiv, să se suprapună pe viața monotonă, lipsită de entuziasm și de vitalism. Cea a maturului, care nu-și găsește nu numai împăcarea – nu, căci primează totuși poeticitatea! –, ci calea acelei frumuseți încorsetate strâns, sufocant, de un real care nu-i mai aparține. Autoritatea de care se desprinde îl aruncă în hău, iar actul trebuie să aibă povestea și viziunea unui poem. Komartin se află aș spune pe un alt făgaș, începe altă aventură poetică.
Biografismul, lapidar și sumbru, de început, amintește de primele poeme ale lui Virgil Mazilescu. Poet al măștilor, al rupturilor prea dese și cu sfârșit neașteptat, nu trucat. Preia de la el o anume dexteritate în prezentarea decorurilor. Multe au un cadru destul de familiar, de un urban cunoscut parcă de amândoi. Și la Mazilescu s-a vorbit, desigur, de un descriptivism precis, foarte real și autentic, dar încadrat de oniric. Firește, se curbează, se contorsionează, curge ca plasticul, ba nu, ca rășina. Lungimile sunt la exterior, dar cele mai multe străbat barierele și se duc în jos, înăuntru. Mazilescu e depresiv. Komartin cu eforturi mari ține ochii sus. Poemele din volumul Versuri (1968) evocă obsesiv „cartierul ros de amintiri până la sânge”. Iar Komartin continuă: „o alee lungă,/ coborând către un loc întunecos și rece,/ fără întoarcere”. La Mazilescu, citadinul se metamorfozează în țărm, de unde pleacă o mișcare haotică. Universul lichid îl ajută să gândească și să simtă. Iar spunerea, bine cenzurată, e antologică. Mazilescu, în volumul său de tinerețe, face istoria marinarului, care-și caută salvarea întocmai în mișcarea mării. Revenit la liman, se confruntă cu „uragane cu picioare de lupi”.
Imaginarul, cum am spus, de o mare acuitate, ce favorizează paradoxal sentimentul confuz, clipele încărcate de o energie de fosfor, rămân în acest instantaneu, de entropie zero, ca piatra, până când din descompunerea nopții, din cenușă sau colb, apar siluete noi, apare viața. Apare în sfârșit și lumină. Sunt epifanii inversate. Astfel că efectul e dublu. Această cădere continuă, care are loc, de obicei, după acumulări, după agitații – fie sociale sau individuale –, oferă apariții care fraternizează cu lumi sensibile. Iar ambalarea secretă constant o substanță poetică vie. Vreau să spun că în jurul unor asemenea motive se intersectează cei doi poeți.
Aparente derapaje estetice sunt regrupate, așa cum afirmă însuși autorul în Legenda de la finalul celor 17 poeme de dragoste și un pantoum imperfect, redate într-o nouă formulă, ce se vrea mai vie și mai versatilă. Cred că aceste încercări de revitalizare, ce vizează înnoiri ale genului, le putem contoriza la reușite. Nu-s atinse de vreun compromis. Ba dimpotrivă, se vede că laboratorul are deja uneltele necesare pentru alte experiențe poetice.
