În Jurnal de pustă, roman, Humanitas, 2021, de Borco Ilin, bilingvismul (sârbă și română, cu semne grafice diferite), egal, în mărturisire, e depășit, deși în el se exprimă și ca autor, jurnalist, poet, prozator. E facil, alienant, mortal, pe scurt – nepotrivit, acest limbaj dublu. Româna, pentru frumusețe, nu-i e „perfectă”, doar o „intuiește”. Sârba, limba emoțiilor, pentru tărie, nu-i e „concretă”. Pagini, uneori, rareori, „frumoase”, (prea) adeseori „tari”, intercalează și unele comune, banal diaristice. Cele două fragmente de manuscris („Înscriat (!) cu scrisul meu de mână.”) reproduse pe partea internă a coperților diferă mult față de carte (pp. 80-81). Citim propriu-zis acolo o rescriere a unei ciorne, în formă orală, liberă, neglijentă. Sugestia neplăcută e de largă reelaborare editorială (deși din caseta tehnică lipsește numele redactorului). În intenție, se caută în și din primul rând „Limba în care să nu mor” ori „pe care să nu mor”. O limbă salvatoare, vitală în eternitate.
Utopicul autor-personaj de dincoace de ficțiune visează ca poliglot închipuit („slava și sanscrita, iraniana, araba”). Scrie deci într-o vitală limbă universală, a comprehensiunii de dincolo de extincție. „Într-o limbă în care vom înțelege toți de ce nu am murit înainte de vreme.” Prozatorul e pățit, aproape un lepădat de cuvânt: „M-am păcălit singur cu cuvinte pline de dibăcie și logică, de maturitate și sens.” Sedus de argou și jargon, fuge de diurn și vorbire spre secreta limbă proprie a tăcerii asurzitoare. „Toiagul din cuvinte stă drepți în colțul camerei, să mă trosnească în somn.” „Somnul meu e un morman de cenușă din care aud limba necunoscută a cuvintelor pe care le-am ars pe rug atunci când m-am apucat să tac.” Călătorind, apreciază „să mai am de tăcut câteva mii de kilometri de cuvinte”, „tăcerea era miezul conversației, miezul întâlnirii noastre”. Logoreic (iubire „concepută doar pentru tine, făurită exact conform parametrilor tăi”), filozofard („ființa ta te devine, te conturează atât de tare”, „și uitarea are memoria ei”), delirant („să mori proaspăt, la zi, și zi de zi, actualizat, la nesfârșit”, „fiecare murind cu viața altuia”, „E obositor ca din nou să nu mori”, „vom taxa selfie-urile cu mortul celebru, care, încă o dată, n-a murit”), în multe locuri voit necitibil și evident necitabil, confesorul poate fi și subtil ludic, asociind cuvintele (apune-răpune).
Deprinderea meseriei scrisului e și ea dezvăluită, dar numai cât sunt pomeniți L. Cohen și apropiații M. Mihăieș și M. Tolcea („profesorii mei de la jurna”). „Din această direcție m-am și apucat de scris, cred.” Pare de ajuns, fără principii, numai pe o cale nesigură. Nici nu a avut plăcerea ascezei scrisului, dar doar plăcerea vieții total acceptate. „Însă n-am avut niciodată disciplina scrisului, hărnicia aia necesară, deoarece, la urma urmei, întreaga mea viață mi s-a părut firească așa cum a fost – de trăit, nu de scris.” Uneori pare dus cu gândul la „câte cărți n-am scris”. Acest egograf sincer, care se reprimă, e lipsit de certitudinea enormă a lui M. Cărtărescu: „Mi-e frică și să scriu, pentru că în orice spun este vorba de un interminabil eu, un eu-n sus, un eu-n jos”. O îndoielnică utilitate a scrisului îl abate: „Oare scriem pentru nevoile altora, care, atunci când sunt satisfăcute, ne dau și nouă rost?” Altele ale vieții îl mobilizează: „Mai bine trag o dușcă. (…) decât să tot scriu și să povestesc”. Primejdia e mare: „dacă scriu mult, îmi vine să-nebunesc”.
Nu e de mirare că actul scrisului e concurat de actul sexual. Alături de un lirism narcisist teribilist („Când ploua, pletele erau o salcie interminabilă, îmi imaginam că pot prinde cu ele sute de cai sălbatici.”) se ține un realism elementar, în expresie orală total liberă, care performează în expresivitatea autenticității ajunsă undeva pe la mijloc între jurnalistic și estetic. Ironia permite și umorul, chiar și unul de tipul Viorica Dăncilă, al lui Radu Paraschivescu: „Orice om îi trebuie o grasă din când în când”. Notațiile epico-lirice rupte din viața intimă și extimă, cu subiecte din mass media, încearcă să-l facă părtaș pe cititorul care a trăit aceleași interdicții în comunism și a rămas aproape în dispreț, cinism, exasperare, față de boborul votant. Protagonistul deplin are contact cu figuri bănățene și de dincolo de acest meleag, pasagere, pitorești, sărmane, în luptă cu existența, femei consumate sexual, „de la aprozărese la intelectuale dedicate”: „N-am putut-o suporta pe nici una lângă mine după consumație”. O frizeriță, „sex-simbolul copilăriei mele”, devenise „Tare urâtă, aducea cu un buldog corcit cu un porc”; „cum pot deveni femeile atât de uriașe?”
Diaristul fără văl ficțional există aici într-o restrânsă lume literară („școala rimei ludice a lui Foarță și Tolcea”, Ion Peianov, Goran Mrakici, profesorul Ivan Eseev), dar ajunge și un mediator influent, când, unei autoare, i-a „făcut rost de o prefață de Șerban Foarță la cartea de povestiri”. Numele acestui pluri-identitar, ferecat în el însuși, de regulă nu-i e reținut: „în loc de Borco sunt (numit) Borgoș, Murco, Porco, Barko, Marco, Morco. În loc de Ilin sunt Lilin, Borca, Alin, Dilan, Adelin, Ilie”. De adăugat și: Boba, Kobaț, Bobiță. Își regăsește părinții într-un bloc-turn cu 88 de familii din cartierul Șagului (al cărui copil este), Piața Doina. De la frica de apă din copilărie ajunge la conștiința băutului care conferă identitate. O identitate de altfel anume preocupantă, placată pe fire și expresie: „Sinele meu corcit cu moartea învinge atunci când trebuie să supraviețuiesc, adică să spun ceva”. Siguranța sa de altitudine anarhică stă în faptul că „aveam puterea spiritului inconștient”. Slujbașul la Stat își ia o figură a excesului expresionist: „Eu sunt Muzeul Satului”. Din nume își face o sosie: Ilie Morcov, personaj care vrea să scrie, nu și să i se scrie, dar nu-l despovărează de sine: „Eram sătul de Ilie, prea plin de mine, eu sunt peste tot, eu sunt și temnicerul, și osânditul, și judecătorul, și călăul”. Vizitat de dublul său, dispărut la trezire, constată previzibil că „e eu”. Nu e egal mulțumit de viață acest adaptat în inadaptabilitate: „La patruzeci și patru de ani sunt același sălbatic căruia nu-i convine că viața e așa cum e” (Lupul îi e „nagualul”, „animalul totemic”); „mi-e bine doar să-mi țin sinele în frâu, în nici un caz să-l și înfrunt”, „Mi-e bine așa cum e, când cu sinele, oricare o fi ăla, când fără el”. La un pas să „apună”-n cuget („să-mi răpun mintea cu gânduri”), Borco (Luptător, în sârbă) își caută judecătorul ontologic: „Când îl voi prinde pe cel care m-a încarcerat în mine…”.
El se prezintă lumii cititoare: „sunt un trăirist și un murist”. Dacă trăirist vine de la trăire, muririst ar veni de la murire. Altfel am avea nu trăirist, ci trăist, o eroare ca și murist. Dincolo de expresie, însă, faptele trebuie cunoscute și analizate. Ne spune, va să zică apofatic, ce (nu) e viața, într-un fel poetic și aluziv „științific”: „refuz să cred că viața e o donație anonimă care la un moment dat se transformă într-o licitație pentru moarte”. Rămânem pe mai departe curioși să află ce e ea, viața. Aflăm că suntem trăiți, nu trăim: „Că viața noastră este o executare a mesajelor primite la vârsta timpurie, și unde suntem noi, cei neaveniți în toată povestea asta?” Se descoperă, trăind, că viața e ceva care cere, ba chiar solicită din greu, anume virtuți (vom vedea că sunt două, cu sens apropiat), dar aduce, ori nu, buna întâmplare: „După ceva vreme m-am prins că viața în sine cere, simplu, curaj, tupeu și noroc”. Ca alegere ideală, viața ar fi expresia voinței pur personale, în mod real afectată de sinele agresiv scindat, dual: „Aș prefera să-mi trăiesc viața așa cum vreau, fără să fiu dat afară din ea zilnic, de către mine însumi”.
Examinată strict în ea însăși, existențial, etic, estetic, viața e supralicitare reprobată: „Ce urât își propagă viața dăinuirea, prin sânge, pofte, zoaie și mocirle, în nopțile ascunse de noi toți”. Personajul „trăirist” și vitalist se simte locuit de viață ca de o ființă: „Deși mi-e teribil de foame, simt cum viața circulă prin mine, o aud ca pe un râu de munte, vie, liberă”. Expresia și trăirea fac pereche: „Discursul acesta patetic se plia ca o mănușă pe viața mea de atunci”.
Omul e un nostalgic al vieții patetice, pătimitoare: „Departe sunt și viața, și nebunia.” Nesatisfăcut să admită: „am reînceput viața normală”. Ricanând: „Viața-i pentru proști, tre’ să fii cumpătat”. Uimit de căderea în adaptabilitate, ca de o incredibilă inversare: „Probabil că m-am pervertit, din moment ce, chiar dacă nu-mi dau seama de asta – mă simt excelent în viața mea”. Din copilărie, „trăiește” și înțelege, conform „credinței” stăpânitoare, moartea la timpul prezent: „Când eram mic credeam că de Ziua Morților oamenii mor, că de aia se numește așa ziua lor”. Moartea e un agent vital al omului generic, un asigurator al vieții însăși, dacă „aceeași moarte ne ține în viață pe toți”, după cum citim, îndemnați să privim rândurile pe dedesubt, speculativ, paradoxal. Ca și ceea ce urmează, în chip de anatomie a morții atât de vii: „moartea ne ține minte viața cu mintea ei, nu cu a noastră, în moarte nu mai avem minte, doar inimă”! O aserțiune pune actul de a muri și pe acela de a trăi în aceeași măsură existențială: „Și a nu muri este la fel de solicitant și de viu precum a trăi”. E frizată însă redundanța, întrucât e evident că a trăi e egal cu a nu muri! Conștiința vieții ca nemoarte survine într-un moment anume: „Și-mi aduc aminte de vremea în care am început să nu mor”. Un existențialism, formal religios, nedeclarat, e reîncălzit aici, în „setea covârșitoare cu care căutam și izbăvirea, și neantul”.
Mai simplu și uman e să ne spună că moartea, neraportată la sine, e transpersonală, echivalent al ratării sau ratărilor: „Moartea mea e tot ceea ce nu apucăm să facem în viața asta, e viața netrăită”. Un caz aparte de moarte, sinuciderea, fixează un arancan (om din Aranca, satul strămoșesc). „Toager trecea peste Mureș sufletele celor sinuciși, pe care nu-i îngropa popa.” Chiar prozatorul își aduce-n minte rudele care s-au sinucis. Cei mai mulți spânzurați din sat erau băutori de țuică, încredințați că moartea e viață, întru aceeași plăcere de muncă și petrecere: „și morți încă mai fac răchie și zacuscă și pun șunca la afumat”. Dar pe acel substitut de preot, salvator anti-canonic, l-a înfundat ori l-a scufundat propria-i moarte deodată cu propria-i religie: „Toager a murit înecat în Mureș”. Și nu s-ar spune că s-a salvat el, nesalvându-se pe sine, după cum îl ispitise diavolul în pustie pe Isus. El, aici, în pustă, rămâne desigur doar un caz de eretic, psihologic și estetic, mai aparte decât consătenii lui, poate și potrivit lor.
Trei părți ale jurnalului-roman au titluri care exprimă spațiul larg sau restrâns: I Aranca via Casablanca, II Temnița (slujba și locuința la Muzeul Satului, din Pădurea Verde), III Acasă. Pusta e spațiul emblematic, liber, cu sensul agresiv, viu, accentuat în limba sârbă: IV Pustime. Pădurea Verde, noaptea, amintește de viața care vrea să dăinuie: „Pulsul pădurii e jilav, inima ei e plină de mizerie pe care n-o vezi ziua, cu frig urât și promoroacă”. Marginile Timișoarei converg, prin pulsul vital și de limbaj, în cartierul Mehala, „regat al marii periferii”, în a cărui piață „toată lumea e o hoardă nomadă”. O fascinație a frustrării e cunoscută în Piața Ocico, „pe care în copilărie am perceput-o ca pe un paradis al tuturor lucrurilor la care nu aveam acces”. Băiat de cartier (al Șagului), nostalgic, sarcastic, e înfometat de spațiul complet. „Nici acum, după 35 de ani, nu știu ce a fost mai fascinant: pusta sau universul de beton.” Locurile apropiate induc „certitudinea că lumea nu dispare”, oricât de rea ar deveni, izolată-n cartierul definit oximoronic: „Cartierul e infernul sfânt al izbăvirii noastre”. El reflectă „fericirea acestei lumi îmbălsămate dar vii”. Totuși, e cea mai bună dintre lumile posibile: „E de-a dreptul fermecător că lumea e așa cum e”.
Scris vioi și violent, acest confesional laic și prozo-poetic de nici 170 de pagini, în patru părți, numite „cărți”, al lui Borco Ilin, Jurnal de pustă, nu e, fie și după un canon oricât de lărgit, roman (nu conține „romanesc”, ficționalitate, e scris în nume propriu), cum nu e nici jurnal (sunt notații ori amintiri disparate în timp și spațiu).
