Un fel de prevorovire*

Sucite, o vreme, pe toate fețele, pentru a li se afla o cât mai fericită formă de coerență într-un sumar savant construit și deconstruit de dimineața și până seara târziu, când începeau dezbaterile televizate despre „măsurile de protecție”, față de care luam imediat distanța critică obligatorie, ca să nu sar de pe ecartament ca partidele apolitice, textele din acest volum (cu mai multe titluri provizorii decât poeme)  s-au așezat, în cele din urmă, așa cum era firesc, în ordine… poematică, pentru a nu spune prestabilită, insinuând astfel că mi-aș lăsa talentele la cheremul legilor implacabile ale universului. Nu, nu și nu; în artă, dacă înțelegere a propriilor fapte nu e, atunci nici corespunzătoarea dragoste hermeneutică  n-ar avea de unde să izvodească în animus și anima receptării.  

    Adică: scrise și postate pe Facebook, din 31 decembrie 2019, când m-am hotărât să dau glas pe rețea unei prime reacții textuale (la decesul unui vechi prieten și coleg de grupă studiantină: Dumnezeu să-l odihnească pe Vasile al nostru!) și până la câteva poeme lansate cu o rachetă privată bălțeană înspre destinatari în ianuarie 2021, poeziile (din acest, încă, manuscris) se organizară pe cicluri cam așa cum ieșiră de sub pana (de pasăre măiastră travestită în pixeli) a însemnatului subsemnatar care voi fi când recunoaște-mă-va, fără rest, eternitatea cea nepizmătareță, pe care, de, contăm și noi puțintel la fel cum visează unii să canalizeze tezaurele telurice înspre conductele trezoreriilor lor (nu numai) ludice.

    Uf, cred că v-am și sleit interesul… 

    Dar acesta și era scopul prioritar al discursului, să scăpăm (în două alineate) de cititorii superficiali, care se înmulțiră nespus, în aceste prea triste vremuri, când, de lăicuit lăicuiesc, dar nici pre naiba naibelor nu par să citească și, cu atât mai mult, expresiv, așa cum se mai citea când învățam și noi, în secolul trecut, dacă nu sub bagheta lui Lotman, la Tartu, sau la Habarovsk (azi, revoltat; pe-atunci, revolut), atunci la Bălți, între Nistru și Prut.

    Așa că, prinzându-ne neliniștile metafizice sau, poate, numai cele fizice, ne apucarăm de scris, pentru început, în vacanța de Crăciun 2019, apoi, cu gândul de a lungi sau lăți cât de cât manuscrise încremenite, iarăși câte ceva, printre lecturi promițător-prozaice, după revelion și în sesiunea de iarnă, iar, începând cu reluarea cursurilor, și mai abitir, cum nu mai ghiersuisem la fel de fecund de milenii, fie și numai frânturi, imagini disparate și rime alese. La decretarea stării de urgență chișinovete, aveam deja postate două poeme, în general bine primite de publicul feisbucist cu „îmi place” și, cam pe-o zecime, cu „ador”, ceea ce-mi dădu un soi de fior, un stimul întru perseverare ca răspuns, subconștient, se vede, la vâscoasa tăcere instalându-se în jurul „Cronografului de la Bălțiburg”, care tăcere, oricât de epocal s-ar arăta în analele judecăților absolute, în mintea cronicarilor de curte e mai degrabă o adunătură de oarecari poeme intertextual învăscute. E adevărat că nici eu n-am dăruit cartea decât prietenilor la cataramă, dar, totuna-totuna, ce face obștea asta cititorincă ieșindu-și dacă nu din piele, atunci măcar din tablou, atunci baremi din ramă? 

    Ce face? Întrebăm și noi Groapa Marianelor, simulând dialogul…

    Mai departe, după 10 martie 2020, trași pe linia moartă în așteptări și mai vagi (nici tu cursuri, nici tu vacanță), ne întoarserăm la unelte, chiar dacă veștile de pe la italieni, francezi și spanioli semănau groază pe fundalul controverselor balcanice îmbrâncite când în plâns (că sunt decesuri; și nu puține), când în râs (că ar fi și morți, dar e-o ficțiune!). Așa s-a apropiat și subsemnatul de Facebook-ul disprețuit ani de zile ca pierdere de vreme și brânzoveneală cațavencită.

    Când pică și ideea învățământului la distanță, iar generația didactică jună se arătă atât de pricepută, la toate, din primele clipe, invadând cyberspațiul cu tot felul de improvizații patentate prin șure și cotețe (analizând fondul, se va vedea că, per ansamblu, forma poate fi pură aparență a comunicării; nu tastează pruncii de azi înainte de a putea rosti o propoziție???), începură să dea colte și alte texte, unele mai ocazionale, altele mai ocazionate de agenda electronică a zilelor de naștere, care developa și câteva nume de prietene și prieteni. Sigur că textele în cauză au fost și reacții împotriva clișeelor spectacular jonglate în asemenea împrejurări. Ce să facă însă poetul, decât să sugereze contemporanilor săi că limba (română, în cazul de față) are un număr infinit de posibilități de comunicare și, cel puțin în cazurile speciale, am putea să fim mai inventivi; la urma urmelor, nu asta ar trebui să facă școala 9 sau 12 ani, structurând varii trepte de competență verbală, ba și nonverbală? Așa am scris: Elena, Mihai ș.a. Sigur că mizam pe ceva, eludând utilizarea numelui complet al destinatarilor în titluri. Lăsam cititorilor (de ocazie), comentatorilor, ba și adresanților șansa de a se replia sau de a reacționa. M-a bucurat nespus acceptarea tacită a regulilor jocului de către toți (omagiate și omagiați), chiar dacă, în unele cazuri, nu pot spune că n-aș fi trăit niciun fel de neliniște auctorială. Ceea ce, iarăși scoase la iveală un adevăr: când scrii pentru un destinatar vag, n-ai cum avea vreo emoție față de imposibila lui reacție, dar dacă îți asumi jocul comunicării directe, practic instantanee, începe să conteze și imprevizibilitatea reacției celuilalt, care reacție, e adevărat, poate întârzia și… o lună sau două, dacă nu apelezi la instrumentele de semnalizare Facebook. Prin urmare, iată de ce preferă omul comun clișeul (prefabricatele tradiției: La mulți ani! – și celelalte) și nu se hazardează să reinventeze…roata. Odată născocite, clișeele pur și simplu sânt puse la treabă, eliminând simultan imprevizibilul, ambiguitățile; incomprehensiunile, mai simplu. Așa că omul comun și auctorele doar se ciocnesc în ideea de dialog, care, în realitate, poate avea vectori autonomi, unul orientat spre Paris, celălalt – spre Tokio. Dacă poetul caută o formulă nouă, contând, într-un fel, pe absolut, omul comun, slujindu-se de ea (de… formulă), o coboară în rang, o terfelește… Ce să facă poetul, ca răspuns? Să nu se lase înfrânt, pentru că, dacă se lasă, va suferi însuși prestigiul artei sale: sărăcind, aplatizându-se, dizolvându-se în banalitate… Bineînțeles că poetul nu e singur în această întreprindere și că omul comun (cu neasemuita lui forță plurală, sincronico-diacronică) îi dă din când în când câte-o pasă creativă; totuși, privind măcar spre Canopus, misiunea fundamentală a poetului (fie și împotriva tutoror funcțiilor jakobsoniene) este aceea de a sensibiliza potențialitățile comunicării. Ceea ce și facem, nu fără necesarul aplomb.

    Tot scriind și gândind astfel (într-un moment când în casă fierbeau furnalele onlainizărilor, iar pe-afară se dădeau amenzi și se vânau persoane suspectate că ar fi purtători de Covid-19, mass-media duduia de statistici, iar roboței aviatici cu ochi înguști  aruncau foi volante sau, pur și simplu, te pașoleau,  chinezește, acasă, mai și pozându-te, pentru amendă; în momentul, deci, când armata indiană pusese mâna pe melesteie, străjile revoluției islamice împărțeau palme răsunătoare piețarilor fără mască, iar întreaga planetă se dădea cu părerea cam ce-ar trebui să facă medicii și guvernele), mie îmi veni o asemenea poftă de scris, încât până și cerurile coborâră uimite la nivelul balconului hiperboreic, al modestului nostru observator de astronomie lirică, mai exact. 

    Aici și constatai că rezervele de hârtie mi-s pe terminate… Aproape să fac un atac de panică, pe care oricum îl făcusem, fără a-l remarca însă: pe-un motiv mai profund și mai creativ.

Psihanalizând ușor, cât să nu-mi divulg diletanța, faptul că primejdia șușotește deja prin negară, că dă pinteni pegașilor, îndemnându-i să recupereze imediat ceea ce ar putea fi, mâine, irecuperabil, sloboade zburdalnicele muze din ascunderile firii. Iar muzelor, oricât de ignorate de moderni și postmoderni, atâta le și trebuie: sar cu tot elanul în brațele înmănușate ale singurului avanpostist emerit… Mai departe, am scris cu o voință  de a umple pagina cum nu mi s-a mai întâmplat vreodată, dând, unul după altul, zeci de texte: unele definitivându-le, ca să răspund solicitării prietenilor Facebook de a livra noi produse  recreaționale, altele adăpostindu-le prin fișiere, pentru cazul altor crize, când nu-ți bat la poartă nici progeniturile grotescului.

    Am mai scris, în acest răstimp, până spre sfârșitul lui decembrie 2020, printre ode și odelete, și câteva texte prozastice, unele evocatoare (intercalabile și ele, oare, undeva?), altele mai lirice, puse deoparte, ba și alte 20-30 (aici număratul e foarte relativ, textele între timp metamorfozându-se, lăbărțindu-se, aglutinându-se, spărgându-se, augmentându-se etc.!) de poezii mai ciudate, a căror soartă o va decide Cronos, purtându-și infailibila-i barbă pe de-asupra-le… Acum însă am sentimentul că aș fi ținut un jurnal liric și, chiar dacă unor prieteni el le păru a fi prea sprinten în vremuri dramatice, vreau să cred că în calitate de mărturie a vieții unui scrib, fie și a unui avanpostist bălțean, ar merita, poate, să-și afle și o formă de întrupare celuloidal-tipografică, mult mai potrivită cu străvechile deja năravuri gutenbergovețe de a-ți adulmeca himerele, de a-ți pipăi, narcisiac, (h)opera…  

    Îi și întrezăresc, vaaaag-vag,  chipul… 

*„Prevorobire” la o carte în curs de apariție (nota red.)

Nicolae LEAHU

Publicat în Print MDRecomandat0 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *