Anéantir, tradus la noi cu titlul Anihilare de Daniel Nicolescu la Humanitas Fiction, e cel de‑al optulea roman al lui Michel Houellebecq și, dacă ar fi să îi dăm crezare, chiar ultimul. Deloc surprinzător, cei mai mulți dintre cititori au sesizat deja permutările scriiturii houellebecquiene: tandrețea, empatia, misticitatea, grija și melancolia (deși ea era articulată și înainte, dar sub alte forme, mai curând politice) vin să înlocuiască răbufnirile acide, tăioase și vădit revoltate ale cărților precedente. Noua impresie pe care personajul Paul Raison o lasă nu e aceea a unui ins resemnat, supus dezastrelor societății în care trăiește, ci mai degrabă una de hiper lucid, de om calculat, dând impresia unui observator cald și empatic care, în loc să închidă ochii în fața realității, îi deschide mai tare, lucru deloc anticipabil pentru asprimea critică cu care ne obișnuise autorul.
Acțiunea e proiectată în anul 2027, chiar în preajma alegerilor prezidențiale din Franța și, în mare parte, ea se învârte în jurul lui Paul Raison, înalt funcționar în Ministerul de Finanțe, mâna dreaptă a ministrului, Bruno. Încă de la început asistăm la o serie de atacuri teroriste de factură informatică în care videoclipul decapitării lui Bruno este atât de verosimil redat și atât de serios efectuat din punct de vedere informatic, încât brigăzile DGSI (ajutate de omologii lor din SUA) se găsesc în imposibilitatea găsirii făptașilor. Ele sunt însoțite de anumite pentagrame, dar asta le sporește dificultatea și le întărește anonimatul atacatorilor în loc să faciliteze munca anchetatorilor. Naratorul construiește falsa senzație că situația politică a Franței, cu toate derapajele ei (ascensiunea extremei dreapta, atacurile cibernetice, problema imigranților sau tensiunea din jurul noului posibil președinte incapabil) constituie miza romanului. Or, în realitate, focusul merge dinspre general spre individual: adevărata miză a cărții e constituită de organicitatea relațiilor lui Paul, de lumea și de vietățile din afara ministerului, acolo unde are loc adevărata viață, în parcuri, în spitale, în biserici și în orășelele dimprejurul Parisului.
Doi mari piloni care atrag atenția în Anihilare sunt reprezentați de religia wicca, practicată de Prudence, partenera lui Paul, precum și de atenția acordată corpului (la care voi reveni puțin mai târziu). Wicca este o religie „neopăgână”, populată prin anii ’50 de către un britanic adept al vrăjitoriei: „wicca, o nouă religie care se dezvoltă rapid în momentul de față, mai ales în țările anglo‑saxone (…) aparent, adepții wicca adorau un zeu și o zeiță, mă rog, un principiu masculin și unul feminin, pe care le socoteau necesare pentru echilibrul lumii.” (p. 161). Cei doi zei sunt, în fapt, fețe ale aceleiași divinități, ceea ce face din wicca o religie panteistă. Seninătatea și curiozitatea care‑l încearcă pe Paul atunci când găsește o revistă tematică pe masa din sufragerie sunt neașteptate: deschiderea către un nou care proslăvește atât femeia, cât și bărbatul, care pune preț pe natură și pe animale nu corespunde absolut deloc cu atitudinea zeflemitoare a „vechiului Houellebecq”. De aici lungile paragrafe descriptive ale parcului Bercy, cele în care aseamănă viața animală cu cea umană (socotind că unele specii sunt mai înțelepte în ceea ce privește supraviețuirea și orânduirea traiului în sine) sau cele în care atât el, cât și tatăl lui contemplă în tăcere natura (în fața căreia cuvintele nu mai au putere și nici rost). Deși coperta a IV‑a notează că avem de‑a face cu o poveste „profund umană”, Anéantir pare tocmai să transceandă sfera umanului, propunând o dialectică integrantă de tipul Rosi Braidotti, una în care excluderile dualiste nu își mai au locul și în care antropocentrismul dispare.
După cum spuneam, un alt aspect central al cărții e reprezentat de corp. Mai cu seamă de corpul bolnavului. Găsim relatări despre puterea medicală, despre mutilarea corporală, dar și despre nevoia fuziunii trupești cu celălalt, indiferent de vârstă și de condiția medicală ale omului. Corpul constituie, fără doar și poate, una din mizele importante ale romanului, unul dintre subiectele preferate ale naratorului și ale lui Paul, iar un fragment grăitor în acest sens este următorul: „Experiența ieșirii din trup era crucială, cu siguranță; lui Paul i se părea imposibil să‑și imagineze viața în afara corpului fizic, în ochii lui era de neconceput; (…) majoritatea oamenilor nu resimțeau decât o relativă nepăsare față de corpul lor fizic.” (p. 461). De asemenea, atacul asupra întreprinderii daneze Cryos, o bancă de spermă, vine să întărească opiniile ferme asupra nevoii trupești de care aminteam mai sus: „Ideea de a cumpăra spermă și, într‑un mod mai general, de a te lansa într‑un proiect reproductiv care nici măcar n‑avea scuza dorinței sexuale, a iubirii sau a altui sentiment de același ordin, i se părea de‑a dreptul dezgustătoare.” (p. 229).
Anihilare e un roman complex și ofertant care merită discutat în amănunt. Găsim politică, familie, iubire, natură, atacuri cibernetice, religie, găsim câte un pic din toate și puțin mai mult, iar Michel Houellebecq și‑a demonstrat încă o dată măiestria pe care o arătase în primele lui romane, dar care, din păcate, se estompase progresiv în ultimele cărți. E un roman al tandreții, al acceptării, al morții și al cunoașterii. De departe una din cele mai bune cărți ale anului în curs.
