Un Iov întors pe dos

E suficient să stai câteva ceasuri lângă creștetul și tălpile unui bolnav ca, dintr-o dată, din viață să nu mai rămână nimic. Să-ți cioplească vaietele lui inima, să-ți macine tălpile strigătele, să vezi cum moartea îl înlocuiește, îl înăsprește, se bălăcește-n ochi și tu nu poți face nimic. Să fiarbă, să se zvârcolească, să-și strige mama din mormânt, să-l certe pe Dumnezeu, să se stingă câte o bucată din el și tu… sătul, viu, sănătos, ferice, să te îndoi sub palma aspră a bolii, să te strângi covrig și să te legeni deasupra dracilor. La marginea lumii, dacă are vreun capăt, o fi vreo gârlă cu toate strigătele omenirii. Unde să încapă toate neputințele oamenilor? Sub buzele Cerului, în buzunarele Îngerilor, în pumnii sfinților? Unde se duc toate urletele de durere ale celor care mor sfârtecați? Le înghite aerul și atât… totul se uită?


Fotografie: „Death and the Miser”, Bosch

De o bucată de vreme mă întunec. Cui să-i vorbesc și ce să-i cer, moartea împresoară totul și cuvintele îmi par cioturoase, lipsite de miez. Niște cârpe cu care nu poți șterge nicio frunte care se izbește de tăcerea vieții. Niște cămăși de noapte care nu mai pot împresura trupul umflat, de parcă ar fi stat în ape. Niște bandaje pentru niște bube prea adânci, în care necuratul ar putea să arunce câțiva prunci râzând. Niște zoaie netrebnice care nu pot descrie niciodată până unde poate merge durerea unui muribund, cât de singur rămâne el sub pământul care i se deschide sub trup și-l mănâncă de viu, scuipând în afară o amintire din vreascuri, ruptă în două de vânt.

Vreau să-mi spună cineva, oricine, în ciuda tuturor lozincilor, de ce ne smulgem pentru viață cu strigăt și plecăm înapoi la fel, uscați și stingheri, fără niciun zâmbet pe o frunte care se răsucește prin dureri și crede că învinge vreuna. Vreau să mă convingă cineva că toate predicile, tratatele de filosofie, toate ideile mărețe ale lumii pot să aline durerea unui om care moare, măcar un pic. Vreau să văd cum ajută, socratic, kantian, schopenhauerian etc. etc. un sfat înțelept pe cineva care, captiv în propriul trup ca turnat în ciment, se adâncește în saltea și spune că nu mai poate îndura.

Viața se scurge ușor… nimic din ce am învățat, din ce am înfăptuit în această viață scurtă nu mi-e reazem. Nu știu ce să-i spun acestui om mare care plânge și-mi spune că-l doare prea tare. Îi deschid gura, o îndop cu pastile, îl schimb, îl șterg, mă spăl de datoriile omenești cum s-ar spune, dar în urmă… nu se schimbă nimic. Pereții ne strâng. Mi-au secat ochii de-o bucată de vreme. Ba chiar aștept moartea cu nerăbdare. Prefer, cu o lașitate costisitoare, orice în schimbul caznei fizice.

De ce a dospit toată cunoașterea lumii în jurul ideilor despre speranță? De ce, de mâine, toate omenirea nu se revoltă împotriva bolii și a morții? De ce nu refuzăm să mai trăim, să mai murim, să lăsăm lumea pustiită și să plecăm care încotro, în deplin întuneric? Cui îi pasă de faptul că ,,așa e viața”, „sfârșitul e iminent”, „asta e, bătrânii ajung să moară într-o zi”? De ce n-am putea să murim râzând? De ce n-am pleca toți din lume, să lăsăm pe spinarea ierbii durerile noastre? De ce nu ne certăm cu Dumnezeu, să ne stingă în liniște, să ne lase trupurile curate, uscate, organele întregi?

Eu nu înțeleg nimic din viață și scriu acum cu nădejdea că la celălalt capăt va fi cineva care știe mai multe lucruri decât mine. La ce bun chinul fizic și sufletesc înainte de moarte, de vreme ce dincolo e un tărâm neștiut, poate un șes gol, poate jilțul lui Dumnezeu? De ce să plângă oamenii înainte să moară? De ce să nu le mai rămână nimic, nici măcar propriul glas? De ce să fie nimiciți de propria carne, scuipați și îndesați într-un sicriu neîndestulător? Cui îi pasă vreodată că pe acea targă zace un om care a fost odată tânăr, frumos, visător? Cine se gândește că-n coșciug pe oase stă o carne care a cunoscut cândva fericirea și dragostea?

M-am prefăcut într-un copil nesăbuit. Nu pot jeli. Îmi vine să-mi fac săbii, să pornesc la o luptă fără sfârșit. Eu și cu durerea, cu moartea, deși m-ar răpune din prima clipită. Cum să-i conving pe oameni ca de mâine, toți, până la ultimul copil, să ne răsculăm împotriva vieții și a lumii, a durerii și a morții? Dacă noi refuzăm să mai fim, de unde va mai avea carne să sfârtece și inimi să stoarcă? Chiar nu există nicio cale ca durerea să fie ucisă, smulsă din fașă, făcută zob?

Mă îndoiesc că există vreo cale să ajungă la mine un răspuns. Nu mi-e teamă, nu mi-e și nici nu țin morțiș la viață ca să mă doară că aș pierde-o. Pentru orice strigăt al unui om care suferă însă aș plăti orice. Toate frunțile acestea care apun nu se mai întorc niciodată. Lumea rămâne neclintită. Mormintele se umplu. Noi „mergem înainte”, așa cum ne-au instruit toate culturile și religiile lumii. Să creștem din proprii morți și să continuăm să fim. Dar dacă n-ar trebui să procedăm așa? Dacă viața poate să înceteze să fie despărțită în două? Două felii… vii și morți, sănătoși și bolnavi, fericiți și suferinzi.

N-am să trăiesc eu destul timp să aflu cum se pot revolta oamenii împotriva bolii și a morții. Poate n-ar mai trebui să mâncăm, să dormim, să fim secerați de neputință. Poate se va speria Dumnezeu că-i rămâne lumea fără copii. Poate n-ar mai trebui să sperăm niciunul, să nu mai acceptăm așa ușor că un om iubit moare, să-l ținem în brațe, putrezit cum este, să-l strigăm, să-i vorbim, să-l purtăm pe umăr ca pe o cruce. Poate ar trebui să fim îndărătnici sau, dimpotrivă, să trăim sprâncenat înainte de ultima clipă.

Moartea s-a apropiat prea mult de casa noastră. Eu nu am putut să o accept niciodată. Suferința mi s-a părut întotdeauna nedreaptă. Chiar nu cred că-i corect și uman să vorbim despre lumină, speranță, virtuți, fericiri eterne lângă pieptul cuiva care geme pentru că niciun organ nu-l mai ascultă și mațele-i putrezesc. Nu știu dacă pentru un om căruia îi mai rămâne doar urletul neputinței contează, măcar cât un cartof stricat, ideile noastre.

Rândurile de mai sus sunt foarte proaste, desigur. În preajma morții, atenția pentru literatură/stil nu valorează nimic. Rămâne o singurătate eternă pe care nu o poți împărți cu nimeni, oricât ai scrie sau ai vorbi. Nu voi mai putea vedea niciodată frumusețea, fără să-mi amintesc, că-n aceeași vreme, cineva strigă de durere și moare. Cui naiba folosesc toate frumusețile lumii de acum? Poate ar trebui să murim cu toții, dintr-o dată, lumea să rămână goală, să vedem pe cineva va mai chinui durerea.

E bine că nu mă ascultă nimeni. Aș muri eu în locul tuturor, dar nu pot face nici atâta lucru. Totul e sterp și stins. Și nu-mi mai pasă, nu-mi mai pasă de nimic. De fapt, vă mint. Îmi pasă de un singur lucru… ce să fac ca să ucid suferința tuturor oamenilor de pe pământ? Ce jalnică sunt. Chiar pot auzi moartea cum râde de mine. Nu știe încă moartea cât pot plânge eu!

Publicat în Cultură, Fără categorie, LiteraturăRecomandat4 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Evenimente viitoare