Un martor necruțător al prezentului

Convorbire cu Dorin Tudoran, realiza­tă la Chișinău în octombrie 1998 și difu­zată la TVR în cadrul emisiunii „Dreptul la adevăr”. Citatele din text au fost inclu­se la montaj, în inserții scrise pe ecran, pe fond muzical: Brahms: Concertul nr. 1 pentru pian și orchestră.

În 1985, când plecați din România, vă întrebați dacă veți mai simți vreoda­tă nevoia să scrieți versuri și că numai atunci veți scrie, când acest impuls va fi foarte puternic. În august 1998, Ro­mânia literară vă publica o pagină de versuri anunțată încă de pe prima pa­gină, se pare că faptul a trecut neob­servat, nimeni nu a remarcat că, iată, Dorin Tudoran s‑a reîntors la poezie. În acea pagină este vorba despre un poem care se cheamă Pisicuț și are un motto pe care, cu permisiunea dum­neavoastră, îl voi citi: Mie însumi, că trebuie să stau și eu de vorbă cu cineva, nu? Ei bine, de data asta va trebui să stați de vorbă cu noi, cu telespectatorii care vă cunosc, dar și cu cei care vă cu­nosc mai puțin și nu știu ce înseamnă numele Dorin Tudoran. Titlul emisiu­nii mele spune: „un martor necruțător al prezentului”, sunteți de acord?

Nu știu, m‑am tot gândit, mai ales în ultimii ani, la imaginea aceasta care creș­te din ce în ce mai vârtos în legătură cu un personaj Dorin Tudoran mai necru­țător decât alții din jurul său. Cred că este tot un efect al unei, hai să zicem, tra­gedii personale și anume, în cazul meu, din cauza unor evenimente de viață. Bi­ografia mea la un moment dat a luat‑o înaintea operei, în sensul că a început să fie singura parte cunoscută din ceea ce sunt eu, din motivele pe care le cunoaș­tem cu toți. Iar eu, după 1989, nu am fost niciodată foarte interesat, n‑am nici iscusința respectivă, de a fi făcut un lu­cru, poate, normal, adică să mă fi inte­resat de scriitorul Dorin Tudoran, să fi încercat să‑mi republic cărțile, practic, scoase din circuit public. M‑am gândit că dacă prietenii și colegii mei nu simt ei această nevoie, n‑are rost să fiu eu cel care să încerc să deschid niște uși. Deci, faptul că pentru câțiva ani am scris niș­te rubrici în presa românească, în Vatra și în România literară, în care nu m‑am abținut să nu‑mi dau cu părerea despre ce se întâmplă în România, m‑a ajutat, din nou, la constituirea acestei imagini a unui Dorin Tudoran necruțător cu ce se întâmplă. Eu cred că sunt doar drept cu ce se întâmplă în jurul meu în măsu­ra în care înțeleg, în măsura în care fac efortul să înțeleg ce se întâmplă. Uneori, deși înțeleg, prefer să spun că nu înțe­leg fiindcă anumite lucruri devin atât de iraționale încât, așa, un soi de lașitate te împinge să spui că, domnule, nu înțeleg ce se întâmplă, tocmai fiindcă înțelegi foarte bine. Apoi faptul că eu am așa, un statut de extra‑teritorialitate, că sunt la Chișinău din 1994 și stau în toată aceas­tă zonă ‒ România, Republica Moldova ‒ m‑a făcut să nu pot practica ce n‑am practicat, de fapt, niciodată, indiferența, fiindcă dacă mie mi se reproșează ceva, cred că, în ultimă instanță e faptul că nu pot fi indiferent. Ceea ce cred că este hazliu, fiindcă, pe de o parte, sunt co­legi și prieteni foarte apropiați care, în momentul în care eu am plecat din Ro­mânia în condițiile cunoscute, și des­pre care nu‑mi face plăcere să vorbesc, au fost cei dintâi în a mă sfătui să uit de România, să‑mi văd de viața mea și să nu mă mai uit înapoi; în mod hazliu spun, unii dintre ei astăzi îmi reproșea­ză, când ne vedem, că nu m‑am întors în România, că nu mă întorc în România, că nu vreau să devin un om politic, că nu vreau să iau parte direct la lucrurile aces­tea care se întâmplă zi cu zi în România, dar, pe de altă parte, sunt mirați că pot comenta la zi ce se întâmplă în România și nu înțeleg de ce, pe de‑o parte, dez­interesul meu de a mă implica în niște lucruri direct, iar pe de altă parte, inte­resul de a le comenta. Răspunsul e foar­te simplu, eu nu sunt dintre acei oameni care, comentând niște lucruri, își fac ilu­zia că sunt mai buni decât cei pe care‑i critică. Eu cred că una dintre probleme­le României astăzi este că mai tot omul care folosește computerul sau stiloul sau mașina de scris, comentând realitatea ro­mânească, economică, politică, socială, începe să trăiască cu iluzia că ar fi mai potrivit în locul celui pe care‑l beștelește de dimineață până seară. Eu nu scriu, de exemplu, despre ceva care cred că scârțâ­ie într‑un gest sau altul, într‑o strategie sau alta a șefului statului sau a primului ministru, cu gândul de a se lăsa să se în­țeleagă că eu m‑aș pricepe mai bine de­cât oamenii respectivi. O fac cu gândul că știu câte ceva despre lumea asta, am învățat ceva despre ea, m‑a interesat și este obligația mea, fiind și cetățean ro­mân, să‑mi spun părerea.

„Publicistica lui Dorin Tudoran conține un grad mai mare de adevăr, decât poarte suporta ipocrizia noastră de ieri sau de azi.” (Nicolae Manolescu)

„Tragedia pe care o trăiește Dorin Tudoran este tragedia celui care are dreptate mereu și, mai ales, prea devreme.” (Mircea Mihăieș)

Vom continua discuția cu apariția acestei cărți, e vorba de Kakistocrația, care a apărut aici, la Chișinău, la Editu­ra Arc la Televiziunea Română, în puți­nele emisiuni culturale pe care le avem, nu s‑a vorbit până acum de această car­te, deși a fost lansată la Târgul de Carte din iunie. Ați fost invitat însă la pos­tul Acasă TV de domnul Iosif Sava, și s‑a vorbit și despre această carte, dar destul de puțin, după părerea mea. În­tr‑un interviu inclus în ea, spuneți că încă mai visați să aveți poate un ziar, o revistă sau poate chiar să conduceți un post de televiziune. De ce nu v‑ați implicat în aceste lucruri în România, dacă nu ca om politic, ca om care putea schimba mentalități?

În primul rând, aș vrea să spun că această carte este mult mai norocoasă de­cât merită și decât credeți dumneavoas­tră. Eu sunt absolut mirat, aș putea spune chiar tușat de faptul că au apărut foarte multe cronici despre această carte, extrem de pozitive; sincer să fiu, nu mă așteptam la o astfel de reacție.

În ceea ce privește Televiziunea Româ­nă, reacția mi se pare normală, n‑am fost niciodată în grațiile Televiziunii Române, ba, la un moment dat, prin ’89, prin ’90, de fapt, când m‑am întors prima dată, după decembrie ’89, s‑a aflat că am avut o întâlnire cu președintele Ion Iliescu. Ba mai mult, s‑au aflat niște lucruri care ni­ciodată n‑au avut loc, niciodată domnul Ion Iliescu nu mi‑a propus ceva și nicio­dată Dorin Tudoran nu a refuzat pentru că ceea ce i s‑ar fi propus era prea pu­țin. Această discuție n‑a avut loc nicioda­tă între mine și domnul Ion Iliescu, nici măcar când ne‑am întâlnit ultima oară, acum doi ani. Printre altele, se zvonea că lui Dorin Tudoran i s‑a propus să preia Televiziunea Română; nu mi s‑a propus niciodată și n‑aveam cum să refuz un lu­cru care nu mi s‑a propus.

Am simțit nevoia să fac această in­troducere spre a liniști pe toată lumea că nu candidez și nu visez să fiu numit ni­mic. Evident că visez încă, scriitor și ga­zetar fiind, cred că asta este vocația mea, chiar dacă sunt mulțumit cu ce fac acum, și cred că este mult mai important ce fac decât cred alții că fac ei. Sigur că sufletul mă trage deseori înapoi spre ceea ce ar fi trebuit să rămân până la sfârșitul vieții, dar așa cum îi spuneam și lui Vitalie Cio­banu, nu cred că aș mai avea putere acu­ma, spre bătrânețe, să mă apuc să alerg după fonduri, să pun pe picioare un trust de presă. Una este să visezi ce ai vrea să faci în anii pe care îi mai ai în față și alta este ce poți să faci. Deci, nu cred că am această șansă.

Cineva m‑a întrebat chiar în mod di­rect despre, scuzați‑mi termenul, aceas­tă bulibășeală, ca să nu‑i spun altfel, care s‑a iscat în jurul numirii unui președinte, director general al Televiziunii, de ce nu m‑am implicat și eu. Și‑am întrebat, în ce sens? Cică, de ce nu ți‑a trecut prin cap să vorbești și tu cu cineva, să spui, dom­ne, ce‑ar fi să mă puneți pe mine? Este, iarăși, o reacție care mi se pare deplasată, nu cred că lucrurile așa trebuie să se facă. Eu, de pildă, aș putea spune, mai în glu­mă sau în serios, că lucrurile cu care mă ocup eu acuma, de 6‑7 ani, eu sunt un di­plomat fără privilegiile diplomatice, acti­vitatea pe care o fac eu, cam asta este. Dar asta nu înseamnă că într‑o zi, nemulțu­mit de felul cum reprezintă interesele Ro­mâniei într‑o țară sau alta un ambasador, să m‑apuc să‑l sun pe Andrei Pleșu și să‑i spun: Andrei, ce‑ar fi să mă pui pe mine ambasador acolo, că sunt mai priceput?! Cred în sinea mea că aș fi un foarte bun diplomat, dar asta este ce cred eu.

Dar ce‑ar fi să vă sune Andrei Pleșu și să vă spună, Dorin Tudoran, eu am nevoie de tine ca să fii ambasador nu știu unde?

Andrei Pleșu este un om extraordi­nar, cu o surprinzător de bună cunoaștere pentru unii, nu pentru mine, a dome­niului în care s‑a implicat, cum zice el, temporar. Știe foarte bine că problemele diplomației românești ca instituție, a și spus‑o, de altfel, fără să dea nume, nu se pot rezolva cu numirea unei persoane sau a unei personalități într‑un loc sau altul și problema diplomației românești este de reconstituire a instituției în sine. Si­gur însă, că întrebarea dumneavoastră are o anumită legitimitate, i‑o puteți pune chiar lui Andrei Pleșu, dar, iarăși, eu nu pot spune că am refuzat ceva ce nu mi‑a fost oferit, este o discuție de principiu.

„Dorin Tudoran, un om care n‑a ezitat să‑și spună gândul până la capăt, riscându‑și viața lui și a celor dragi. Câți dintre noi au îndrăznit măcar să‑și închipuie că ar fi posibil să i te adresezi lui Ceaușescu, cu opțiunea ta legitimă, aceea de a părăsi o dictatură? De ace­ea, îl și înțeleg pe Dorin Tudoran când le adresează foștilor viteji de serviciu cuvinte grele, dar prea bine meritate, când nu se dă în lături de a‑și sacrifi­ca mai vechi prieteni numai și numai de dragul adevărului.” Am citat dintr‑o recenzie semnată recent de Costache Olăreanu. Dacă știați că la această dis­cuție participă și Nicolae Breban, ați fi acceptat să veniți?

N‑am niciun fel de problemă să par­ticip niciodată, oriunde, la o discuție în care să participe și Nicolae Breban.

Mai rămâne să accepte și Nicolae Bre­ban!

Nu va accepta, știu că este foarte su­părat, știu că în momentul în care dom­nul Iosif Sava, Dumnezeu să‑l ierte, m‑a invitat să fac acea emisiune la Palatul Cotroceni despre această carte, mi‑a spus că am dreptul să‑mi aleg un invitat. Cum ne aflam la târgul de carte și la vreo do­uăzeci de metri de mine se afla Nicolae Breban, i‑am spus: domnule Sava, foarte bine, puteți să invitați pe oricine; a în­trebat: chiar pe oricine, dar dacă persoa­na nu vă este convenabilă? Și‑am spus: nu există persoane cu care să nu pot să stau de vorbă. A întrebat, ca de exem­plu? Și‑am spus: rugați‑l pe Nicolae Bre­ban să vină și aș fi foarte încântat. Mi‑a spus peste două zile: am vorbit cu dom­nul Breban, dar a refuzat foarte supărat. Din punctul meu de vedere, n‑aș putea spune că Nicolae Breban a scris și a afir­mat lucruri mai blânde despre mine de­cât am afirmat eu despre el. Dar, încă o dată, stilul meu fiind ceva mai abrupt, afirmațiile mele par mai necruțătoare de­cât ale altora.

„De ce Kakistokrația? Dicționare ale limbii engleze iau în serios acest substantiv și îl explică. El înseamnă guvernarea de către cele mai nepotrivite persoane. Cuvântul vine din greacă, unde «kakisto» este superlativul adjectivului «rău». Așadar, guvernarea celor mai răi. Kakistokrația se află și în fiecare din noi, atâta vreme cât ne mințim de unii singuri că suntem mai buni ca alții și pricepuți la toate.” (Dorin Tudoran)

Evocați lungi convorbiri avute cu Augustin Buzura în perioada înființării Fundației Culturale Române; Augustin Buzura totuși a dovedit că poate să facă ceva cu acea fundație pentru binele României și iată că, în urmă cu numai două săptămâni, nu știu dacă sunteți la curent, este atacat foarte virulent, foar­te puternic și urât în Luceafărul, într‑o convorbire între Ioan Buduca și Dumi­tru Țepeneag. Ce părere aveți? Vă în­treb asta pentru că, repet, există o criză de valori morale în România și eu cred că punctul de vedere al lui Dorin Tudo­ran contează.

Eu nu cred că punctul meu de vede­re contează, dar, întrucât am stabilit să avem această discuție, sunt obligat moral să vă răspund. În momentul în care s‑au strâns aceste texte, am avut și acel serial din România literară în care discutam ce se întâmpla la începutul acelei instituții, Fundația Culturală Română. Am avut, fi­indcă, așa cum arată și textele, eu am fost tranșant și, în același timp, foarte des­chis în discuțiile mele cu Augustin Bu­zura, un prieten foarte apropiat și foarte vechi, spunându‑i care sunt nedumeriri­le mele și care sunt temerile mele. Gusti vorbește mai puțin și bine face! Dar pot să spun aici că ne‑am întâlnit în 1990, am fost împreună amândoi, eu venind de la Washington, el de la București, am fost la Sankt Petersburg, la o conferință; era chiar înaintea unor alegeri, îmi aduc aminte, eram în căutarea unui televizor la care să găsim știri în legătură cu rezultatul alegerilor din România. Aveam păreri de­osebite, dar, iarăși, eram prieteni, suntem prieteni. Eu cred că unele dintre perico­lele pe care eu atunci i le semnalam au fost reale. Unele dintre ele au produs niș­te întâmplări care au putut să‑i pună pe gânduri și pe Țepeneag, și pe Goma, și pe Ionescu, și pe Popescu. Sunt însă absolut de‑acord cu ce spuneți dumneavoastră, că, una peste alta, Augustin Buzura a reu­șit să țină împreună această fundație. Dar dacă cineva ar vrea acum să facă un bilanț onest în legătură cu ce a făcut bun aceas­tă fundație și ce a făcut nu tocmai bine sau genul de oameni pe care i‑a promo­vat, eu însumi continui să am foarte mari îndoieli, ca să nu spun altfel, în legătură cu așa‑zise valori ca Stephen Fisher Ga­lați sau nu mai știu cine, pe care această fundație i‑a promovat. Din foarte multe motive.

Cred că asemenea oricărui om și ori­cărei instituții ‒ în primul rând, Buzura este el însuși o instituție și mai și repre­zintă o instituție ‒ și Augustin Buzura și fundația pe care o conduce pot și trebuie supuși discuției și analizei, dar cu argu­mente raționale. În momentul în care ne întrebăm doar: cât mai vrea să stea Buzu­ra acolo? – oricine ar face genul acesta de afirmație, cred că greșește. Buzura a mai fost martor la schimbarea puterii, ca să spun așa, când a venit administrația con­dusă de domnul Emil Constantinescu, a mai fost sub această presiune, v‑aduceți aminte sau nu știu cât știți, eu știu foarte bine. Au existat niște culise foarte adânci, unde se încerca scoaterea lui Augustin Buzura de‑acolo pe motivul că fusese omul lui Ion Iliescu.

Eu știu că în momentul ăla, tocmai eu, care avusesem foarte multe îndoieli și criticasem foarte multe din lucrurile fă­cute sub auspiciile fundației, l‑am apărat chiar public, fiindcă credeam că punctul de la care se pornește discuția este fals. Din nou se politiza o problemă în care trebuia să rămână doar ceea ce este. Nu vreau să‑mi dau cu părerea, dar să spu­nem că cei care spuneau că Augustin Bu­zura trebuie schimbat pentru că a fost iliescian aveau dreptate în sensul că Au­gustin Buzura ar fi fost omul lui Ion Iliescu; problema era că cei care‑l acu­zau de lucrul acesta pe Augustin Buzu­ra erau, evident, încă de‑atunci oamenii lui Emil Constantinescu. Și pentru mine, problema în asemenea situații este: ce fa­cem, schimbăm mere pe pere sau suntem totuși niște oameni serioși și cu dovezi­le pe masă vedem dacă Augustin Buzura sau Ionescu, Popescu, care a condus acea instituție, a făcut ceea ce trebuia să facă pentru acea instituție și‑n ce măsură me­rită s‑o mai conducă?

„Dorin Tudoran este unul din cei mai îndrăzneți și mai strălucitori analiști ai perioadei de criză a comunismului, prelungită în bună măsură – și după 1989. Figură legendară a disidenței noastre – de o statură raportabilă doar la cea a lui Paul Goma –, el întruchipează, prin biografie, lupta antitotalitară, o semnează, cu riscurile ce și le‑a asumat, cu sacrificiile pe care le‑a făcut.” (Gheorghe Grigurcu)

Există oameni care vă conside­ră irascibil, care nu înțeleg ce vreți să spuneți atunci când vorbiți de diferen­ța dintre a fi și a părea, și riscați, ca și Paul Goma, să rămâneți singur. De altfel, un text publicat în această car­te, Kakistocrația, se cheamă: Mai mult ca perfectul singurătății. Și, deși co­mit un act care nu se face, îndrăznesc să pătrund în textul poetic din Pisicuț și să‑l fac prozaic; la un moment dat spuneți așa: „Fii și tu puțin postmo­dernist. Hai, fii și tu un pic nouăzecist, fii douămiist, dacă asta vrei, dacă așa se poartă. Ține‑o tot așa până intri în maraton sau în Academie, vorbește cu Eugen. Te va înțelege. Și tu îl înțelegi. Vorbește cu Gusti. Te va înțelege. Și tu îl înțelegi. Vorbește și cu Niky. Vorbesc tot timpul. Foarte bine. Dialoghează. Și el dialoghează. Nu‑l înțeleg. Nici el. Fiți rezonabili. Și ei sunt. Nu fi trist că ei rămân, chiar dacă nu sunt rezo­nabili”. Nu știu cât sunt de rezonabili toți cei pe care îi evocați aici, dar eu cred că totuși dialogul nu se produce decât așa, prin intermediar. Din toa­te aceste nume, probabil, doar cu Niky mai dialogați; e vorba de Nicolae Ma­nolescu.

Nu știu dacă e vorba de el, dar să spu­nem că el este. Pe de altă parte, cred că nu este exactă imaginea pe care o aveți chiar din citatul poemului din România literară. Și anume, cu toate persoanele care sunt numite acolo, indiferent că eu după 1990 am avut alte idei și am îmbră­țișat alte poziții decât ele, eu sunt în re­lații absolut cordiale; și cu acel Eugen de acolo, și cu acel Gusti de acolo, și cu acel Niky de acolo. De câte ori vin în Bucu­rești am încercat să mă întâlnesc cu cât mai multă lume, chiar și cu oameni cu care nu am același punct de vedere.

Eu nu m‑am certat niciodată și nu am rupt niciodată o legătură cu cine­va pe motive politice. Eu pot avea niș­te opțiuni politice, iar prietenul meu din poem, Eugen, să aibă alte opțiuni politi­ce. Alți prieteni chiar îmi reproșează că nu am rupt relațiile cu el: de pildă, cine­va îmi reproșează într‑un text, mă face cu ou și oțet pentru că eu continui să fiu prieten cu acest Eugen, care a făcut… Eu nu mă pot certa cu un om și nu mă pot despărți de un om fiindcă nu are idei politice ca mine, asta în afara cazului în care vorbim de extremiști. Repet, când m‑am despărțit de niște oameni, m‑am despărțit din cauza unor opțiuni cu ca­racter moral. Puțină lume înțelege cum doi oameni care erau prizați ca doi frați, așa eram noi, regretatul Mihai Botez și cu mine, la un moment dat nu au mai fost așa de apropiați. N‑a existat nimic politic ca motiv în momentul în care pri­etenia dintre Mihai Botez și mine a înce­put să se răcească. Din punctul meu de vedere a fost, și în acest caz, doar consta­tarea că operăm cu niște seturi de valori morale destul de diferite pentru momen­tul respectiv. Mie mi se părea, și cred în continuare, cu ajustările de rigoare după atâta timp, că sunt situații atât de im­portante, încât setul de valori morale cu care operăm nu trebuie să fie chiar atât de diferit.

Deci: am dialog cu toți acești oameni, chiar dacă înțeleg că dialogurile noastre sunt, din păcate, fără finalitate. Nici Eu­gen, nici Niky, nici acel Gusti, cine sunt ei, nu mă pot determina pe mine să‑mi schimb fundamental niște opțiuni. Nici eu nu‑i pot determina pe ei să renunțe la niște lucruri care cred că sunt de urmat și le urmează. Important este dacă noi, în acest dialog, putem rămâne împreună și cred că rămânem împreună, cel puțin eu am fost întotdeauna alături de ei în lu­cruri fundamentale, nuanțele interesân­du‑mă din ce în ce mai puțin.

Eu nu pot uita și nu pot să mă simt bine cu această tragedie că un nucleu de oameni, care înainte de 1990 au fost îm­preună – cu niște riscuri mari, chiar dacă nu toată lumea a sărit un prag cum am sărit eu, dar și pentru ceilalți, care au ră­mas de partea cealaltă a pragului, au fost riscuri foarte mari, s‑au expus la niște ne­plăceri din cele mai nesuferite – au putut să se rupă așa de tare după 1990. Ce ne ținea pe noi, un grup sau altul, împreu­nă înainte de 1990, era foarte simplu, era reacția împotriva unei monstruozități. În momentul în care reprezentanții mon­struozității sunt scoși, dispar din scenă, lumea începe să devină din convergen­tă, foarte divergentă. Toată lumea are o altă părere despre tot. E foarte adevărat că 23, aproape 24 de milioane de români înseamnă cam tot atâtea milioane de par­tide politice. Până aici totul este natu­ral. Dar ca lucrurile între oameni, care în perioadă de restriște au încercat să apere niște valori, să devină atât de acute după 1990, rupturile dintre ei să fie atât de profunde, eu cred că asta este o tragedie fundamentală pentru o țară ca România. Și nu mă refer doar la grupul acesta pe care‑l cunosc, mai sunt și alte grupuri, comunități umane cu care s‑a întâmplat la fel, ingineri, arhitecți, sportivi, muzi­cieni. Eu nu pot nici acuma să cred că am prieteni care nu mai vorbesc între ei, tră­ind în România, practic, aparținând ace­luiași tip de gândire. Unii dintre ei chiar încearcă să mă convingă că nu mai apar­țin. Poate că și asta e adevărat. Eu cred însă că, în general, e o tragedie.

Mariana Sipoș