Un picto-roman despre arta care creează realitatea

Un pictor și un scriitor. De mult nu am mai întâlnit un astfel de parteneriat într-o carte. Firește, pictorul pictează, iar scriitorul scrie. Dar proiectul e unul și același, chiar dacă folosește coduri distincte. Mai mult decât atât, lumea imaginară e aceeași și chiar stilistica e similară, oricât de puțin plauzibilă ar putea părea această ipoteză.

Nu mă apuc acum să rezum diferențele dintre cele două arte. Cândva, ele stăteau foarte bine împreună, se hrăneau din aceleași surse, construiau aceeași „comunitate imaginată”, alcătuiau același imaginar. Modernismul nu ar fi fost posibil fără influența lor reciprocă: atunci când pictura a ieșit din figurativ, literatura a însoțit-o, tulburând și ea tradiția mimetică. Cred că ultimul moment de reală simbioză aparține avangardelor. De atunci însă, pictorii trăiesc în atelierele lor și își văd de vernisaje și expoziții, iar scriitorii și-au definit un domeniu indiferent față de mutațiile din artele plastice. Câmpul artistic contemporan e mult mai atomizat azi decât era în urmă cu un secol. Prin natura ei, pictura e sensibil mai deschisă spre experiment decât literatura: tehnic ea are nesfârșit mai multe posibilități de a rupe sintaxa decât literatura, care se raportează de mult la momentele ei de șoc avangardist (dadaismul și suprarealismul au fost puncte-limită) ca la o parte relevantă a tradiției. Dar ambele arte au cunoscut, în ultimele decenii, o recuperare a temelor umanului: și-au reîntors privirea dinspre sine către lume, narativizând sau punând în tensiune, esențializând în simbol, metaforă sau parabolă ori, în unele cazuri, frizând literalitatea, gradul zero al documentului – dilemele omului contemporan. Ca să mai intereseze, arta e obligată să spună o poveste a prezentului. Și e nevoită să facă acest lucru strecurându-se printre ochiurile unei rețele ideologice care impune tipologii, teme-stas ori un limbaj adesea de lemn. Și literatura, și pictura produc, când abdică de la ceea ce le e specific și își asumă sarcini militante, limbajul lor de lemn.

Acesta este, schițat până la caricatură, contextul acestor arte de tradiție milenară, în lumea atât de compozită de azi. Fără să știe că sunt parte a aceleiași aventuri a conservării, recuperării sau reprezentării umanului, într-o perioadă care e de mult plasată în etapa post (post-post-modernistă, post-umanistă, post-istorică, post-economică, post-adevăr, post-post-post), când totul a fost consumat și nu mai este acceptabilă o mega-narațiune care să adune toate vocile într-un mesaj coerent despre om și lume, pictura și literatura s-au retras fiecare în marginea ei. Nu ele mai definesc azi viziunea, imaginarul, nu ele mai dau tonul.

Din această pricină atunci când un foarte bun pictor cum este Felix Aftene și un foarte bun scriitor cum este Lucian Dan Teodorovici lasă la o parte tot ce i-ar putea despărți și construiesc împreună o feerie – mi se pare că  gestul lor e nu doar o întâmplare frumoasă, ci un adevărat manifest. Cartea de față nu este nici un album de pictură, nici un roman, fie el fantastic, suprarealist, alegoric, poetic. Este, dacă vrem, un picto-poem (ca în manifestul lui Ilarie Voronca și Victor Brauner, publicat în unicul număr, din octombrie 1924, al revistei „75 HP”). Altfel spus, nu e vorba de o carte ilustrată: artistul nu transpune în imagini și culori o lume precedentă, aceea a textului. Felix Aftene a ilustrat numeroase cărți și a făcut-o splendid. Dar aici e vorba de cu totul altceva. Mai degrabă textul caută, cu mijloacele lui congenital mai sărace, care pot orienta imaginația, dar nu îi pot livra imagini ready made, nu pot umple privirea, să aproximeze lumea diafană, fragilă, magică, candid figurativă din cele 16 tablouri. Acesta este pariul: ca tabloul și narațiunea să alcătuiască o unică realitate, un discurs coerent, același, în care nu se mai pot distinge coduri diferite, care se pune în valoare prin puterea propriei lumini. 

Sunt 16 tablouri, 16 capitole. Și o singură poveste, indivizibilă. La începutul capitolului, există tabloul, pe care textul caută să-l narativizeze. Cunosc destul de bine atât lucrările lui Felix Aftene, cât și cărțile lui Lucian Dan Teodorovici. Pot, prun urmare, să constat că nici unul nu iese din ce este al lui, din ce-l definește: tablourile preiau motive, teme, forme existente și îndelung exersate în atelierul lui Felix Aftene; artistul nu iese din lumea lui, din imaginarul lui, din stilistica neo-figurativă care l-a consacrat. Sunt aceleași forme fluide, aceleași figuri prelungite bizantin (l-aș fi amintit și pe El Greco, dar și el se lăsa influențat de erminia picturii bizantine), aceeași sintaxă surprinzătoare, alăturând elemente figurative care mută mesajul în zona realismului magic. Ceva concret, vizibil, recognoscibil, dar totodată evanescent, pe cale de a se muta în altă dimensiune. Aș spune că această convenție, care poartă amprenta inconfundabilă a lui Felix Aftene, orientează și textul. Pentru Lucian Dan Teodorovici, prozator de anvergură, fidel de regulă convenției realiste, trebuie să fi fost o provocare să ridice o mănușă atât de alunecoasă. Dar o face nerenunțând la ceea ce îi este propriu. Ludicul, ironia sa neagresivă, care e mai mult autoironie, modul în care își marchează prezența în text, ca un regizor care ține să își pună sigiliul (ca Hitchcock, să spunem, care apărea la finalul filmelor, fie și în roluri episodice), felul imprevizibil în care implică cititorul în text – sunt, toate, mărci specifice. Întotdeauna mi s-a părut că Teodorovici are o atitudine de regizor, mai curând decât de narator clasic, omniscient față de propriile texte: chiar și când preia/ decupează teme documentate (cazul romanului Matei Brunul), el știe să se insinueze în poveste, să o facă să devină a sa. Așa se întâmplă și acum: chiar dacă tablourile lui Felix Aftene ar fi, ca să zic așa, invizibile (ceea ce, în logica volumului de față, nu ar fi imposibil), tot l-aș recunoaște în autorul picto-romanului pe Lucian Dan Teodorovici.

Pornesc lectura încordându-mi privirea asupra tablourilor lui Felix Aftene. Întâi tabloul – apoi textul. Acesta este și convenția cărții. În mod evident, e vorba de o serie coerentă, care se leagă într-o narațiune. Pentru a sugera această continuitate, pânzele sunt încastrate parcă neatent în rame voit necizelate; în acest fel, ele se insinuează într-o realitate concretă, brută, pe care o înnobilează. La fel cum arta se strecoară în materia amorfă a contingentului, dându-i sens, culoare și scoțând-o din imediat. Rama face parte din tablou, așa cum și vocea naratorului, cât se poate de familiară, de teriană, ține, după cum se va vedea, să încadreze scenariile epice.

Dar coerența narațiunii picturale este evidentă și la o contemplare pripită. Pânzele conțin, de fapt, una și aceeași figură, interpretată prin anexarea unor auxiliare: o coroană de laur, dar albastră – semn că nu e vorba de (auto)portrete fanteziste, ci de proiecții simbolice: artistul, poetul, eroul. Deci reprezentarea unei reprezentări. La fel, mustața subțire, à la Dalí, e un semn de distincție, un atavism cultural, o reminiscență din Belle Époque; ea pare lipită, adăugată ca un fel de deghizare menită nu să ascundă, ci să atragă atenția și e mereu concurată de umbra sa. Cu totul – alcătuiesc o fizionomie scoasă din banalitate, care-și poartă cu snobism, cu superbie însemnele. Asta pentru că orice artist veritabil e conștient de valoarea lui, pe care caută să o semnaleze cumva, iar această luciditate se numește orgoliu.

Pictorul recurge însă la reprezentări litotice (pe care, prin natura lui „exo-terică”, textul nu și le permite): lucrările conțin capete de artist, nu siluete bine definite. Prin urmare, e o temă cu variațiuni, așa cum seria lui Tonitza, „Cap de copil”, e alcătuită din reinterpretarea în buclă a unui motiv plastic, nu din portrete propriu-zise. Natura nu conține, spre cinstea ei, capete de copii, ci copii. Privirea estetizantă a artistului decupează însă numai ceea ce are potențial plastic. Lucian Dan Teodorovici îl transformă pe acest artist în eroul narațiunii sale, dându-i și trup, ba chiar unul cu multiple posibilități modulare, care poate transgresa diferite regnuri. Ceea ce este în logica picturii lui Felix Aftene, legată de teme mitologice.  E un artist nu numai prin simbolul care-i încununează fruntea, ci și prin expresia chipului: cel mai adesea ochii sunt închiși, reduși la linii mongoloide. „Dară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deșteaptă”. Artistul nu doarme, artistul visează. Lumea e un vis al său. Ori meditează, iar lumea devine viziunea lui. Dacă am numărat bine, în 13 dintre cele 16 tablouri, nu există privire. Nu există, altfel spus, contemplație. Artistul contemplă lumea privind în sine. Aceasta mi se pare unul dintre motivele importante ale picto-romanului. Atât Felix Aftene, cât și Lucian Dan Teodorovici apasă asupra acestui aspect. Într-un tablou, artistului îi lipsește un ochi. Pentru că i l-a împrumutat fluturelui care i sa așezat pe tâmplă, aflăm din text, ca să vadă și el lumea prin ochiul unui artist. Și deodată lumea devine infinit mai vie, mai colorată. Inepuizabilă, de fapt. „Noi, artiștii, nu putem picta altfel decât cu ochii închiși”, spune el. Realitatea nu e cea care cade sub privire, cea accesibilă senzorial. Chiar dacă pictorul are simțuri speciale (poate auzi culorile, poate auzi cum plâng fluturii etc.), el știe că lumea interioară, aceea a imaginației, care nu s-a materializat decât în operele de artă este cea adevărată. De aceea, scriitorul (care e un personaj bine reprezentat în text, o voce viguroasă, omniprezentă) constată că povestea pe care o deapănă nu este un basm. Este, spune el, „o realitate reală sau, mai bine zis, un adevăr adevărat”. Nici o realitate nu e mai reală decât aceea a artei și nici un adevăr nu este mai adevărat decât cel al ficțiunii. Realitatea nu există, ea câștigă sens abia atunci când încape într-un tablou sau într-o narațiune.

În alt capitol, pictorul are două perechi de ochi. Și îi ține pe toți patru larg închiși, ca să parafrazez titlul ultimului film al lui Stanley Kubrick. Asta pentru a putea absorbi lecția fachirului hindus, care îi explică faptul că realitatea nu există ca atare, că ea e suma gândurilor oamenilor, a viziunilor lor. De aceea e și fără sfârșit. Deasupra lui levitează un paralelipiped intens colorat. Fovismul acestuia se explică prin faptul că el nu vine dinlăuntrul artistului, ci din afară. Canarul e galben, gândacii sunt roșii, apa e albastră. Altfel, culorile din tablourile lui Felix Aftene sunt de regulă estompate, reci. Brunul, griul, nuanțele de fundal domină. Lumea exterioară e ostentativă, cea care vine dinăuntru e intensă fără să aibă nevoie să atragă atenția. În orice caz, senzația pe care o dau tablourile e că privitorul nu e decât martorul  unor gesticulații teatrale, al unor pretexte care întrerup ori trădează epidermic ceea ce este esențial: visarea, meditația artistului. Altfel spus, creația.

Lucian Dan Teodorovici face din aceasta chiar tema mare a narațiunii. Înainte să fie o feerie, un basm, povestea este o parabolă despre artă. Despre artist și locul lui esențial în lume. Știu, sună tocit, dar tema este inepuizabilă. Și mereu necesară. Artistul este cel care are nenumărate posibilități: nu numai că își poate deșuruba urmuzian capul (ca în primul capitol), nu numai că poate sta de vorbă cu un canar, cu un sticlete, cu niște furnici, cu un corb, dar se poate și transforma când în apă, devenind un fluviu sau poate vorbi cu spiriduși închipuiți (adică imaginați). El vede flori invizibile, miroase culori, are o percepție totală. Vede, altfel spus, nu numai ceea ce e de văzut, ci mai ales ceea ce este de nevăzut. Asta pentru că imaginația este organul său monstruos. Iar imaginația hiperbolizează realitatea ori o esențializează, după caz. Îi dă sens. Știe că „invizibilul nu trebuie niciodată privit”, altfel spus că neînțelegerea e unul dintre instrumentele de cunoaștere ale artistului, că marea creație se hrănește din miracol, că realitatea nu poate fi cucerită prin rapt. Într-una dintre povestiri, el consumă o ciupercă halucinogenă, pentru a-și intensifica percepția. Sau pentru a avea șansa unei alte percepții. Pentru a experimenta paradisurile artificiale. Ori pentru a-și deregla simțurile. De la Baudelaire, suprarealiști, beatnici, nimic nou sub soarele artei. Rezultatul? I se schimbă cu totul lumea. Dar nu în bine. Culorile se sting. Nu mai reușește să vorbească la fel ca înainte cu păsările, cu spiridușii, cu obiectele. Nu se mai poate transforma, n-și mai poate deșuruba capul. Lumea fantastică la care are astfel acces este infinit mai stinsă și mai împuținată decât lumea sa interioară. Nimic nu este mai bogat în posibilități decât arta – transmite scriitorul. Arta nu vine din afară, ci dinlăuntru – transmite pictorul, închizând pleoapele figurilor din tablouri. Ceea ce nu e vizibil în afară e vizibil înăuntru. Realitatea epidermică este mult mai săracă decât cea invizibilă. Numai arta ne poate face accesibile esențele.

Condiția pentru ca artistul să trăiască în lumea sa onirică atât de vie este să-și păstreze intactă candoarea. Fără candoare, nu există artă. De aceea, artistul din tablourile lui Felix Aftene și din textul lui Lucian Dan Teodorovici este un fel de Mic Prinț (la un moment dat se și întâlnește cu personajul lui Antoine de Saint-Exupéry). El discută cu păsările, cu insectele, cu florile ori cu spiridușii imateriali la fel cum o făcea Sfântul Francisc: firesc, simplu, convins de îndreptățirea fiecăruia de a face parte din lumea creată. Creată de el, înainte de a fi creată de Dumnezeu. Sau prin el, de Dumnezeu. Calitatea esențială a oricărui artist, transmite picto-romanul, este ingenuitatea, adică acea capacitate de a nu-și toci privirea, de a nu-și preda percepția rutinei, de a fi capabil permanent de mirare. Numai așa este posibilă insolitarea. Adică prospețimea, autenticitatea. Viața extrasă din teme mereu aceleași.

Cartea nu are însă un singur personaj: artistul. Da, despre el e vorba de cele mai multe ori. Dar în text este foarte pregnantă dacă nu prezența concretă, ca personaj care se manifestă ca atare în intrigă, a scriitorului, atunci vocea sa. Picto-romanul e al pictorului, dar în egală măsură și al scriitorului. Acesta nu e un simplu cronicar, un biograf, oricâtă admirație, ba chiar adorație ar manifesta față de eroul său. El mimează adesea un ton complezent, se asigură că cititorul înțelege miracolul în fața căruia este pus: să nu se mire el că artistul își poate deșuruba capul, că se poate metamorfoza în apă, în miere etc. Sunt lucruri firești pentru un artist, ele nu trebuie înțelese, ci luate ca atare. Dar vocea aceasta nu acceptă să rămână anonimă. Are o personalitate puternică. Își explică în fiecare capitol alegerile, strategiile. De ce așa și nu altfel.  Are orgoliul său, chiar dacă adesea îmblânzit prin autoironie. E modest, dar vrea să se știe. „S-ar putea să fie vorba în povestea noastră, cumva, și despre mine”, avertizează el încă din primele pagini. Degeaba pune apoi un bemol: „Dar nu este.” Ba da, este. Prezența sa se insinuează permanent în text. Scriitorul e mereu acolo, alături de artistul pe care îl aduce în prim-plan. Dar el nu e un biet hagiograf, la fel cum nici pictorul nu e un simplu fotograf. Sau portretist. Hagiograful știe prea bine că este și el, asemenea protagonistului său, un artist. Și nu pregetă să-și justifice alegerile, să-și comenteze procedeele. Iar artistul există în măsura în care e personaj al unei narațiuni. Prin urmare, există două voci: una plastică, a pictorului și una narativă, a scriitorului. Și mai există un personaj comun, hibrid, din culori, contururi și cuvinte.

Mustața lui Dalí și alte întâmplări albastre este o carte splendidă, un duet cum nu avem altul, despre puterea artei de a inventa realitatea, de a-i da un sens imaginând-o. Chiar imaginând-o după ce faptele s-au derulat. Un experiment de o frumusețe aparte, care caută să reîntregească unitatea privirii artistice asupra lumii noastre atât de atomizate.

Cu acordul Polirom: https://www.polirom.ro/carti/-/carte/7381

Publicat în Arte vizuale, Cultură, Editorial, LiteraturăRecomandat2 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *