Un ton apocaliptic

Având o solidă pregătire filosofică, Arthur Suciu se mișcă dezinvolt în și între diverse genuri și stiluri: proză, eseu, autoficțiune, discurs jurnalistic, mesaj (auto)publicitar. În cartea sa recent apărută (Cel care așteaptă. Eseu, Ed. Cartier, 2021), face adesea referire la gânditorii preferați (Kierkegaard, Nietzsche, Cioran etc.), dar scrie cu mare plăcere și despre literatură sau despre actualitatea social-politică. Pe cea din urmă o ridică adesea la concept, în vreme ce filosofia este, pentru el, un dispozitiv ideatic „la purtător”, care îl propulsează spre o ștachetă înaltă a gândirii, dar mai ales un instinct al reflexivității radicale, și totuși amabile, care chestionează fără a răni, propunându-i cititorului exerciții terapeutice cât se poate de personale.

Stilul cărții de față e fragmentar, fiind justificat explicit prin trimitere la aforismele filosofice ale lui Kierkegaard, veritabile fărâme ale expresiilor pe care noi le dăm vieții. Este aici și lecția lui Nietzsche, ale cărui fragmente sunt expresiile (dar și mijlocirile) unui eu care se face și se desface fără oprire, construindu-se și deconstruindu-se în mod ironic. Aș spune că ironia și auto-ironia sunt principalele arme ale lui Arthur Suciu, prin care își manifestă o luciditate radicală. Autorul menționează undeva că tot ceea ce a scris în ultimii ani este marcat de o anumită imposibilitate: faptul că a regândit de multe ori trecutul și viitorul, din cauză că prezentul i-a apărut ca fiind tot mai abstract și mai amenințat. Cred că aici este cheia de lectură a cărții.

Ideea anunțată în titlu și discutată la începutul lucrării trimite la apocalipsă, la un anumit mod de a fi al omului, așteptarea. Omul își așteaptă mai ales sfârșitul, despre care nu știe cu precizie când va veni, dar știe sigur că va veni (acomodarea cu acest din urmă adevăr nu e deloc facilă). Mai mult, el simte că ceva decisiv se apropie. Omul care simte acest lucru (într-un stil apocaliptic sau în unul escatologic) trăiește, de fapt, deșertăciunea prezentului. Clipa de față nu are sens, nu are consistență. E un pachet de iluzii, de care ne agățăm pentru a suporta viața, dar acesta ne proiectează exclusiv într-un stil de viață neautentic. Din această perspectivă, poate că tema centrală a scrierii lui Arthur Suciu este autenticitatea, iar cartea trasează multe fire subiective prin care ne putem înțelege complexa dialectică a autenticului și a neautenticului. Jocul cu așteptarea este un joc cu viitorul. Cel care se proiectează către viitor aduce în prezent anumite sensuri dinspre viitorul său (desigur, ideea suportă câteva trimiteri fundamentale). Ne aducem către prezent sensuri imprecise, indeterminate, dar acesta e un mod de a deveni liberi, „ușori” (în maniera lui Kundera, și ușurătatea ființei ar putea fi o nouă capcană, o modulare neautentică a sinelui). Despovărarea de prezent favorizează și eliberarea trecutului de greutatea cu care el ne apasă de cele mai multe ori. Astfel, trecutul poate deveni ușor nu doar în manieră nostalgică, ci și pentru că ne pune la dispoziție multiple oferte de sens. Reconectarea la trecutul propriu ne revitalizează. Autorul face acest excurs amintind Suceava copilăriei, cu meciurile de fotbal, dar și Iașul studenției, cu locurile sale memorabile. Suceava îi apare ca un oraș cu o memorie ascunsă, atât austriacă, cât și medievală, deloc balcanic. Privită cu ochi apocaliptici, Suceava seamănă cu Parisul lui Cioran: un oraș care permite renunțarea la rădăcinile tale, pentru a putea lua orice nouă formă. Autorul se eliberează de prezent prin apocalipsă și se reconectează la prezent prin revizitarea trecutului. El face pe cont propriu și descrie toate exercițiile existențiale ale înțelegerii rădăcinilor și ale eliberării de acestea.

Cu toate acestea, Arthur Suciu este autorul de filosofie cel mai conectat la prezent, mai ales la cel social și politic, despre care a scris numeroase discursuri și texte. Relația ambivalentă cu prezentul îl face să fie în poziția unui excelent critic al actualității. Pentru că nu se poate elibera cu adevărat de prezent decât cel care ajunge să îl cunoască în cele mai mici detalii.

Publicat în PrintRecomandat0 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *